În amestecul acela de ușurare și de groază, nimeni nu băgă de seamă că Judith scoase un geamăt, apoi se clătină și căzu. Kit și Rachel săriră să o ajute, dar William ajunse la ea înaintea lor. Mai târziu, tot el o luă ușurel în brațe până la bancheta de lângă foc, o acoperi cu pături în sania lui și o duse acasă.
În săptămânile următoare, privind-o pe Judith, Kit înțelese cum se putea ca umbra gri care era acum mătușa Rachel să fi fost odinioară obiectul admirației generale a unei armate. Disperarea ștersese culorile și viața de pe chipul lui Judith, iar trăsăturile ei delicate se transformaseră într-o mască înghețată. Pe Kit o durea inima când o vedea așa. Dar și mai mult suferea pentru Mercy, care nu-și putea exprima durerea nici prin cuvinte, nici prin lacrimi.
Oare avea să facă față, cu puterile ei greu încercate, acelei poveri?
Rachel era îngrijorată că fiica ei nu lua în greutate și trebăluia întruna pe lângă foc, pregătind tot felul de mâncăruri hrănitoare pe care Mercy, ascultătoare, încerca să le înghită. În mod ciudat, durerea părea să schițeze pe chipul lui Mercy o frumusețe pe care nu o avusese niciodată. Dincolo de ochii cenușii, limpezi, lumina încă ardea.
„Să-i spun?” se întrebă Kit. Mercy avea cu siguranță dreptul să
știe că John o iubise. Dar văzând cât de tăcută era Mercy, Kit găsi puterea să-și învingă propriul impuls. Avea să vină și vremea când Mercy putea să afle totul.
Crăciunul trecu așa cum venise, fără nicio bucurie. Nu se sărbătorea nimic în orașul acela puritan, nu se găteau feluri speciale, nu se făceau daruri. Ziua trecu ca oricare alta, cu la fel de 205
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
multă muncă, iar Kit nu spuse nimic, rușinată că într-o casă atât de tristă își mai amintea încă de momentele fericite tipice Crăciunului englezesc.
Luna ianuarie se scurse cu greu, apoi februarie trecu și ea. Cei mai mulți dintre orășeni spuneau că aveau parte de cea mai cruntă
iarnă de când se știau ei. Bătrânii clătinau din cap, cu gândul la viscolele din copilărie, dar pentru Kit cu greu s-ar fi putut imagina ceva mai mohorât decât iarna aceea, prima din viața ei. Nu mai vedea niciun fel de frumusețe într-o lume învelită în alb. Ajunsese să urască zilele nesfârșite când era prizonieră în casă, iar pe geam nu se vedea nimic în afară de niște văluri mișcătoare de gri pal, când în fața ușii troienele ajungeau până la brâu și-ți rupeai spatele ceasuri întregi numai ca să croiești o potecuță spre fântână. Ura podelele reci, unde trăgea curentul, colțurile înghețate ale încăperilor, veșnica duhoare de animale care ieșea din hainele groase puse la uscat lângă șemineu. În fiecare seară se temea de clipa în care ea și Judith trebuiau să urce în frigul mușcător de la etaj, neluând cu ele decât un amărât de încălzitor de pat. Însă, oricât de sătulă de stat în casă zile în șir ar fi fost, ieșirile erau altă pacoste.
Îi era silă de toate pregătirile pentru drumul spre Adunare, de cizmele grele din piele, de ciorapii tricotați din lână pe care îi trăgea peste încălțări, de sobița grosolană de pus la picioare pe care o aveau de cărat și care se răcea cu mult înainte să se termine predica, lăsându-i cu tălpile reci și cu înțepături în degetele de la picioare, în vreme ce respirațiile enoriașilor se ridicau spre tavan ca tot atâtea fuioare de fum din hornuri.
Oare cum putuse Hannah să îndure așa ceva? se întreba adesea Kit, cutremurându-se, cum stătuse ea singură acolo, în căsuța ei, cu urletul vântului la ușă, doar cu pisica și caprele, săptămâni în șir?
Nutrea speranță că acasă la bunica lui Nat se găsea un șemineu zdravăn, și parcă-i mai venea inima la loc când se gândea cum împărțeau cele două bătrânele căldura focului.
206
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
Apoi, în agitația ei, gândurile începeau să-i plutească în urma Delfinului. Nat se oferise să o ia cu el. Și dacă i-ar fi acceptat propunerea? Dacă nu s-ar mai fi întors niciodată, i-ar fi păsat cu adevărat cuiva din casa aceea? Ar fi fost în Barbados deja. În clipa aceea ar fi…
Fie că se nimerea cu o mătură în mână sau cu piciorul pe pedala roții de tors, se oprea atunci și-și imagina că pășea pe aleea lată care ducea la casa bunicului ei și că ieșea pe veranda lungă și umbroasă.
Apoi revenea cu picioarele pe pământ. Visele erau o dovadă de slăbiciune. Casa era vândută, ea se afla acolo, în Noua Anglie, iar Nat poate că nici nu vorbise serios.
Într-o noapte, se trezi dintr-un vis foarte intens. Unul lângă altul, la prora Delfinului, ea și Nat priveau cum curba bine cunoscută a carenei despica lin apele liniștite, de culoarea turcoazului. Fără
zgomot, ajungeau într-un port presărat cu palmieri, unde în aer se simțea mireasma florilor și unde fericirea, asemenea luminii soarelui, o învăluia și-i umplea inima până dădea pe dinafară.
Se trezi în întunericul înghețat. „Vreau să mă întorc”, recunoscu ea până la urmă, plângând. „Vreau acasă, unde e numai verde, vreau să nu mai văd zăpadă în fața ochilor cât oi trăi!” Lacrimile îi frigeau pleoapele și înghețau imediat ce atingeau fața de pernă.
Întinsă lângă Judith, încordată, fata luă o hotărâre.
Din clipa aceea, oricât de mohorâte ar fi fost zilele, se agăța de visul ei. Uneori, de nerăbdare, îi vorbea lui Mercy despre Barbados.
— Odată, când eram mică-mică, povestea ea acoperind zumzetul roții de tors, bunicul m-a luat cu el să văd o peșteră mare. Nu puteai intra decât la reflux, iar când mai venea câte un val și se spărgea de stânci, atunci la intrarea în peșteră se făcea ca o perdea de apă. Dar înăuntru era liniște și pace, iar apa de pe jos era limpede ca sticla.
Sub apă era un fel de grădină făcută din pietre colorate, iar de tavanul peșterii atârnau tot felul de forme ciudate, ca țurțurii ăia de 207
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
la fereastră, numai că erau verzui, portocalii și roz. Era așa de frumos, Mercy…
Mercy privea chipul nostalgic al lui Kit și zâmbea înțelegătoare.
„Știe”, se gândi Kit. „Când am să le spun că m-am hotărât, n-o să-ncerce să mă oprească. O să-i pară rău, cred, dar până la urmă o să
se simtă cu toții oarecum ușurați”.
Și până la urmă, își tot spunea ea, nu era mai bine pentru toată
familia dacă pleca? Îi ajuta atât cât putea, dar asta nu era nimic față
de toate necazurile pe care le pricinuise și în plus, era încă un suflet în casă de hrănit și de îmbrăcat. Deși nimeni nu făcuse nici cea mai mică aluzie, adevărul cumplit era că în casa Wood, unde nu demult două fete aveau tot ce le trebuia, acum urmau să fie trei fete bătrâne.
Nu, se corectă ea, Judith n-avea să fie fată bătrână. Kit îl privise pe William la Adunare și știa că-și aștepta momentul. Chiar dacă
stătea cu ochii în pământ, Judith era și ea perfect conștientă de ce se întâmpla. Era frumoasă și avea toate meritele: locul ei era în casa cea nouă de pe strada Mare. În inima lor, și ea, și William, și Judith știuseră asta dintotdeauna. Acum era doar nevoie de timp pentru ca lucrurile să intre pe făgașul lor normal, iar cei doi să formeze un cuplu, cum ar fi trebuit să fie înainte să apară Kit și John Holbrook.
În martie, un alt viscol îngropă orașul în nămeți. Zilele lungi treceau încet, toate la fel, ca firele nesfârșite ale războiului de țesut.
Gerul năprasnic nu dădea înapoi, însă lumina zilei începuse să
zăbovească mai mult. În fiecare după-amiază aprindeau din ce în ce mai târziu lumânările.
Într-o după-amiază, târziu, Judith doar ce așezase sfeșnicul de alamă pe masă, iar fetele trăgeau masa mai aproape de cămin, pentru cină, când cineva bătu la ușă.
