196
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
— N-o să-l prindă, șopti o voce la urechea lui Kit.
O mânuță i se strecură între degete.
— Are o barcă ușoară și iute ascunsă pe malul fluviului. Mi-a spus să-ți spun eu la revedere dacă trebuie s-o ia repede din loc.
Prudence! Kit simți că i se înmoaie genunchii.
— Cum… Cum s-a întâmplat totul?
— A venit să mă caute dimineață. Mi-a spus că și-a făcut griji pentru tine și s-a-ntors și-a tot tras cu urechea peste tot pân-a aflat de adunarea asta. A zis că numai eu pot să te salvez și mi-a promis c-o să stea aici și-o să ne ajute cât o s-avem nevoie de el.
— Oh, vă sunt așa de recunoscătoare amândurora! izbucni Kit în lacrimi din nou. Sunt așa de mândră de tine, Prudence! Crezi c-o să-ți fie bine?
— O să fie bine.
Cumătrul Cruff venise după fiica lui și auzise totul.
— A venit vremea să aibă cineva grijă de ea ca să nu mai trebuiască să fugă. La vară merge la școală la tine, cum mi-am dorit mereu.
— Cumătră Cruff, o chemă înapoi magistratul pe femeia care se îndepărta. Îți amintesc că pentru calomnie, pedeapsa este grea. Ori amendă de treizeci de lire, ori trei ceasuri petrecute în butuci.
Domnișoara Tyler are tot dreptul să vă facă plângere, la rândul ei.
— O, nu, icni Kit.
Matthew Wood se afla chiar lângă ea.
— Haideți să terminăm cu povestea asta, spuse el. N-avem nicio dorință să facem plângere. Cu permisiunea dumitale, căpitane, am s-o iau acasă pe Katherine.
197
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
Capitolul 20
La prima ninsoare, Mercy se dădu jos din pat. Judith, care se aventurase până la fântână, se întoarse îmbujorată, cu fulgi albi prinși de pelerină și în buclele ei negre.
— Ninge! îi anunță ea.
— Ninge! repetă Mercy entuziasmată și se strădui să se ridice într-un cot. Hai, ajută-mă, vreau s-o ating și eu, Judith!
Judith se apropie de pat și-i întinse mâna. Fulgii se topeau sub atingerea fermecată a lui Mercy.
— Trebuie să văd! insistă Mercy. Numai puțin, mamă. Nu se poate să pierd prima zăpadă.
Era nevoie de multe pregătiri, ca pentru o călătorie în toată
regula. Două perechi de șosete tricotate din lână îi protejau lui Mercy picioarele de scândurile reci, șalul albastru era bine strâns peste urechi, și mai era înfofolită și într-o pătură groasă din cap până în picioare. Formau un adevărat alai: Rachel și Judith o susțineau pe bolnavă de coate, iar Kit venea din urmă ținând de capetele păturii ca să nu atârne pe podeaua presărată cu nisip.
Încetișor, traversară încăperea, până la fereastra de la stradă, unde Mercy se lăsă ostenită pe un scaun și-și propti bărbia de cadrul ferestrei.
Afară, după-amiaza cenușie era presărată cu fulgi albi. Șleaurile lăsate pe drum de roțile căruțelor erau deja acoperite cu un strat fin de zăpadă. Fulgii cădeau încet și se topeau pe grămezile de frunze ruginii, răsucindu-se în fuioare mici, ca fumul.
— Îmi place prima zăpadă mai mult decât orice pe lume, suspină
Mercy privind încântată afară.
— Nu pricep de ce, spuse Judith cu simțul ei practic. Asta-nseamnă că abia mai pui piciorul afară până la primăvară.
198
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
— Știu. Dar e așa de frumos. Și-n casă parcă e încă și mai cald și bine. Când te gândești că Kit n-a văzut niciodată zăpadă! Du-te la ușă, Kit, și atinge-o și pentru mine.
Kit merse ascultătoare la ușă și făcu un pas afară. Fulgii albi îi împăienjeneau privirea, o senzație ciudată; îi mângâiau obrajii ca niște petale minuscule de flori și i se prindeau printre gene. Pentru o clipă, inima i se umplu de bucurie și împărtăși ceva din entuziasmul lui Mercy. Apoi simți cum frigul și apa îi intră la picioare prin papucii subțiri de casă și începu să tremure.
„Nu știu dacă-mi place”, se gândi ea. „Pe de o parte, e ceva nou și frumos într-un fel, dar pe de alta, zăpada face totul să pară atât de întunecat, parcă aș fi ruptă de lume.” Undeva, departe, dincolo de vălurile acelea nesfârșite de alb, creșteau frunze verzi și flori sub soarele strălucitor și fierbinte. Oare le va mai vedea vreodată?
În dimineața următoare, temerile întunecate i se risipiră și încântarea puse stăpânire pe ea. Cât vedeai cu ochii, sub cerul senin se întindea un univers sclipitor, sculptat într-un uluitor coral alb, ireal, complet tăcut, care-i tăia pur și simplu respirația. Peisajul cu care era obișnuită arăta complet altfel. Nu se vedea nici urmă de viață sau de mișcare. Parcă ar fi fost cea dintâi care admira toată
puritatea și perfecțiunea aceea.
Apoi, în vreme ce contempla împrejurimile, o făptură îndrăzni să
