Cu numai o lună în urmă, Kit și-ar fi ieșit din fire imediat. Dar dintr-odată, își dădu seama că, de fapt, nu putea să se înfurie pe William. În noaptea aceea, pe malul fluviului, și apoi în noaptea interminabilă petrecută în șopronul jandarmului, avusese timp de gândire din plin. Nu luase o decizie în mod conștient, dar în clipa aceea văzu lucrurile limpede.
— N-are niciun rost, William, spuse ea. Mereu am fi așa jenați, și tu, și eu, toată viața. Am spera mereu să se schimbe celălalt și-am fi mereu dezamăgiți că nu s-a întâmplat. Oricât m-aș strădui, știu că
n-o să-mi pese niciodată de lucrurile care ți se par ție așa de importante.
— Casa nu-i ceva important pentru tine? întrebă el încet.
— Ba da, într-un fel este, recunoscu ea. Mi-ar plăcea să trăiesc într-o casă frumoasă. Dar nu și dacă-nseamnă că trebuie să fiu un exemplu. Nu și dacă-nseamnă că nu pot să-mi aleg singură
prietenii.
Și William se gândise mult la asta. Nu păru surprins, doar avea un aer grav și plin de regret.
— Poate că ai dreptate, Kit, se învoi el. Anul ăsta am tot sperat că
ai să uiți de ciudățeniile tale și-ai să-nveți să te adaptezi aici. Dac-aș
ști măcar că ești gata să încerci…
Fata clătină din cap.
— Atunci, să nu mai vin?
— N-are niciun rost, William, repetă ea.
La ușă, tânărul se întoarse și o privi, zăpăcit și nemulțumit. În ochii lui se mai citea ceva din privirea pe care i-o văzuse în prima 202
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
dimineață, la Casa de Adunare. În clipa aceea, Kit știu că ar fi fost de ajuns să spună o vorbă sau să întindă mâna. Dar nu spuse nimic, iar William deschise ușa și dispăru.
Din acel moment, nu mai primiră decât rareori câte o vizită în serile lungi la gura focului. Ceasuri la rând, nu se auzea decât zumzetul roții de tors și zbârnâitul războiului de țesut. În afară de câte o plecăciune politicoasă în dimineața de Sabat și în Ziua Predicii, Kit nu îl mai văzu pe William până la nunta lui Thankful Peabody.
Nunta lui Thankful era prima sărbătoare din Wethersfield după
molimă. Prin troienele până la brâu, cu sănii mici, cu sănii trase de cai sau cu perechi de rachete ovale legate de încălțări, tineri, vârstnici și copii se adunară în casa cea mare a familiei Peabody, încântați să se lepede de chinul și de grijile din ultimele săptămâni și să se bucure alături de cei doi însurăței fericiți. Săptămâni la rând avea să se vorbească despre festinul întins pe masă. Erau plăcinte cu mere, cu bucățele de fructe și cu fructe de pădure uscate, prăjiturele cu mirodenii și glazură din sirop de arțar, fructe și nuci confiate, carafe pline cu cidru dulce de mere și halbe mari pline cu bere îndulcită, amestecată cu alcool și servită fierbinte pentru bărbați.
— Șapte feluri de prăjituri, numără Judith pe furiș. Eu n-o să pot să am nici măcar pe jumătate la nunta mea.
Kit abia dacă o auzi. Își amintea de ultima nuntă la care fusese (oare trecuse doar un an de atunci?) în Barbados. Era suficient să
închidă ochii și vedea masa lungă, acoperită cu damasc, pe care erau așezate platouri de argint și de aur. Banchetul durase patru ceasuri. Lumina împrăștiată de candelabrele din cristal se reflecta sclipind în bentițele și în bijuteriile din aur. Se deschiseseră
ferestrele cu pervazuri largi dinspre grădinile cu alei întortocheate, bine îngrijite, iar încăperea se umpluse de mireasma florilor adusă
de briza dinspre mare.
203
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
Deși se găsea în mijlocul unei mulțimi vesele, o singurătate aproape insuportabilă o învăluia pe Kit. Era pradă unei agitații de neînțeles. Ce o bântuia într-atât, ce o făcea să-și dorească atât de mult să plece înapoi? Amintirile îndepărtate dintr-o lume frumoasă
și elegantă sau doar lumina din ochii lui Thankful, care, radioasă în rochia ei de mireasă din mătase roz, asculta toasturile pe care nuntașii le țineau pentru viitorul ei?
Kit și Judith, pierdute fiecare în gândurile ei, stăteau împreună
lângă perete; nu se puteau alătura petrecăreților. De cealaltă parte a încăperii, William le privea sobru și nemișcat.
După ce mireasa și mirele plecară cu sania spre căsuța nouă și confortabilă care îi aștepta, oaspeții se întoarseră la mesele încărcate. Într-un colț, doi scripcari încinseră o melodie veselă și câțiva dintre tinerii mai îndrăzneți începură să danseze. Nimeni nu-i băgă în seamă pe cei doi musafiri întârziați care intraseră însoțiți de o rafală rece, care măturase sala, până când o femeie scoase un țipăt și cuprinse în brațe o siluetă acoperită de zăpadă. Muzica se opri dintr-odată și râsetele încetară; toată lumea se îngrămădi să
vadă cine venise.
Erau doi bărbați din Wethersfield întorși din Massachusetts cu detașamentul de rezerviști. Povestea lor curmă bucuria mesenilor.
Dintr-un detașament de douăzeci de oameni, numai opt se mai întorseseră la Hartford. La miazăzi de Hadley, înainte să ajungă la Deerfield, căzuseră într-o ambuscadă pregătită de amerindieni, care îi atacaseră sălbatic cu săgeți și cu puști franțuzești. Patru bărbați fuseseră uciși pe loc, iar alți doi muriseră din cauza rănilor pe drumul spre casă. Restul fuseseră înconjurați și luați prizonieri.
Vreme de câteva zile, supraviețuitorii încercaseră să-i urmărească
pe amerindieni, până când o ninsoare puternică îi oprise din drum.
Pe urmele atacatorilor găsiseră trupul scalpat al unui dintre prizonieri și, la cum era vremea, erau slabe speranțe ca amerindienii să-i fi cruțat pe ceilalți. Se întorseseră, încălțați cu rachete de 204
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
zăpadă, și de-abia ajunseseră la Hadley când se pornise iarăși viscolul.
Oaspeții, dintr-odată dezmeticiți, stăteau laolaltă, așteptând un răspuns. Nu, niciunul dintre cei plecați din Wethersfield nu fusese ucis, dar unul dintre prizonieri era tânărul acela care-și făcea studiile pe lângă doctor, John Holbrook.
