— Kit, vezi cine e, spuse Rachel, ocupată cu altceva. Nu vreau să-mi scot mâinile din făină.
208
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
Kit se duse în hol, lăsând ușa de la bucătărie deschisă în urma ei, trase zăvorul și deschise ușa. În prag stătea o siluetă numai piele și os, îmbrăcată în zdrențe; fata făcu un pas înapoi și bărbatul pătrunse în casă și se opri în pragul bucătăriei. Deodată, Judith scăpă din mână un castron de lemn, care căzu pe jos cu un zdrăngănit.
Rachel își șterse mâinile de șorț și făcu câțiva pași, încercând să
distingă ceva în penumbră.
— Tu ești… John? șopti ea cu voce tremurândă.
Bărbatul nici măcar nu o auzi. Privirea lui se îndreptase direct către Mercy, care stătea lângă șemineu, de unde îl privea, la rândul ei, cu ochii ei mari, albă la față. Apoi, cu un suspin răgușit, fără o vorbă, John Holbrook străbătu încăperea poticnindu-se și căzu în genunchi, cu capul în poala lui Mercy.
209
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
Capitolul 21
Într-o zi de predică din aprilie, în Casa de Adunare se făcură
două anunțuri de căsătorie în același timp. John Holbrook și Mercy Wood. William Ashby și Judith Wood.
În casa familiei Wood se trebăluia din zori și până aproape de miezul nopții. Erau atâtea de făcut, atâtea lucruri de pregătit pentru nunta dublă care fusese stabilită pentru începutul lunii mai. Mai întâi, se punea problema esențială a zestrei celor două fete. Judith strânsese cu grijă, încă din copilărie, o mulțime de pânzeturi, adăugând câte o piesă îndrăgită din când în când, și mereu lucrase la război și cususe. Dar Mercy nu se gândise niciodată la zestre. N-avea nici măcar o față de pernă sau un șervet de masă care să fie ale ei. Acum, deși Rachel se agita și cosea întruna, Mercy tot nu părea să acorde vreo importanță subiectului. La ce-i trebuia zestre, spunea ea cu simț practic, dacă oricum nu pleca de acasă? Ea și John hotărâseră deja ca măcar în primul an să locuiască și ei în casa încăpătoare a familiei Wood. Salonul de oaspeți fusese pregătit, văruit și înzestrat cu perdele noi de in.
John se întorsese la studiu lângă dr. Bulkeley. Nu mai era deloc nesigur, iar privirea și vocea calmă scoteau la iveală puterea lăuntrică pe care Kit mereu bănuise că o are, dincolo de blândețea de care dădea dovadă. Cât fusese prizonier, așteptând ocazia să
evadeze – o perioadă despre care nu vorbea niciodată –, și pe drumul spre casă, când coborâse cu greu, urmărit de amerindieni, de-a lungul fluviului Connecticut, John găsise răspunsul la întrebările sale.
— Dr. Bulkeley este exact cum credeam, un mare savant și un mare gentleman, explica el. În politică, își urmează doar conștiința, dar eu cred că se înșală. Am ajuns la o înțelegere. El îmi predă
teologie și medicină, dar eu am dreptul să gândesc ce vreau.
210
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
Prin iunie, John avea să fie pregătit să meargă într-una dintre micile parohii care se ridicaseră la miazăzi și la apus de Wethersfield.
Casa lui William de pe strada Mare era aproape gata. Tânărul punea laolaltă, bucată cu bucată, lucrurile de preț care aveau să o mobileze: cadre de pat, cufere și scaune frumoase, lucrate manual de priceputul tâmplar din Wethersfield, Peter Blinn, farfurii de cositor lustruite și un set de linguri de argint de la Boston, castroane din porțelan veritabil, alb cu albastru, aduse de la Delft, din Olanda.
Judith știa exact locul fiecărui lucrușor în casa cea nouă și cum să
întrețină fiecare comoară ca să-și păstreze strălucirea. Ea și William își petreceau serile făcând fericiți planuri și îți creștea inima când îi vedeai cât sunt de mulțumiți. William i se părea lui Kit mai de treabă ca niciodată.
În mijlocul acestor pregătiri, Kit își vedea de planul său în tăcere.
Nu voia să-l împărtășească nimănui până când nu stabilea toate detaliile. Știa că plecarea ei avea să fie un șoc pentru familie. Rachel, dar și Matthew, în felul lui, o priveau ca pe fiica lor, dar chiar și o fiică binevenită și iubită putea fi o problemă. Locul ei nu era acolo, de fapt. John urma să ajute la munca pământului, Mercy să se ocupe în continuare de treburile casei, deci Kit nu mai era obligată să ia asupra sa toate corvezile acelea pe care nu le putea suferi. Aveau să
protesteze, poate chiar să regrete puțin, dar în inima lor nu ar fi fost oare ușurați dacă pleca?
Gheața de pe fluviu se sparse mai întâi în blocuri mari, care plutiră o vreme, apoi se subțiară și dispărură. Bacul începu din nou să traverseze zilnic fluviul încoace și încolo, de la debarcaderul lui Smith până pe celălalt mal. Ambarcațiunile mici ieșiră din adăposturile unde fuseseră ancorate pe durata iernii, și într-o zi, o gloată veselă se îmbulzi pe strada Principală să întâmpine prima corabie care venea dinspre New London.
211
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
În după-amiaza aceea, Kit se urcă în pod și se uită prin cele șapte cufărașe pe care le adusese cu ea. Nu umblase prin ele toată iarna.
Deschise capacele, unul după altul și ridică rochiile diafane, privindu-le în lumina slabă. Parcă trecuse o viață de când purtase lucrurile acelea! Și totuși, abia dacă trecuse un an! Mătăsurile, muselinele și voalurile încă străluceau, erau neatinse și frumoase și cu siguranță că nu le trecuse încă moda. Le mângâie cu nostalgie. I-ar fi plăcut să lepede veșmintele sărăcăcioase de lână și să mai simtă
o dată pe piele mătasea cea moale, să audă cum foșnesc jupoanele la fiecare mișcare.
Dar rochiile aveau acum altă întrebuințare. Oare avea să scoată
pe ele suficient cât să-și plătească traversarea pe corabie? Astfel de țesături fine erau o raritate în Connecticut. Aflase chiar că în multe familii o rochie din aceea se lăsa moștenire trei generații la rând, ca o comoară. Sigur avea să găsească niște cumpărători la Hartford, ba poate chiar și acolo, la Wethersfield, dar încă nu știa cum ar fi putut să-i găsească.
Când ajunse la rochia albastru-păun, șovăi. Judith arătase minunat când o purtase. „Dacă m-ar vedea William îmbrăcată așa!”
spusese ea atunci. Puse rochia deoparte și alese cu grijă încă una, o muselină fină, cu floricele albastre. Avea de gând să i le ducă direct unchiului Matthew, iar de data asta era sigură că avea să-și lase fetele să accepte darurile, pentru că știa că erau oferite cu dragoste, nu din mândrie.
Toate planurile lui Kit se întorceau către Barbados. Nu-și făcea nicio iluzie legată de ce o aștepta acolo. Nu se întorcea ca nepoata lui sir Francis Tyler, ci ca o femeie singură, care trebuia să
muncească pentru a se întreține. Ajunsese la concluzia că ar fi fost foarte bine dacă se angaja ca guvernantă în casa unei familii bogate.
Îi plăcea să lucreze cu copiii și spera ca în casa respectivă să fie și o bibliotecă unde ar fi putut învăța și ea lucruri noi, nu numai copiii.
