Gershom Bulkeley încă mai avea caiețelul în mână. Șopti ceva și i-l dădu căpitanului Talcott.
192
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
— Ai văzut vreodată caietul acesta? întrebă magistratul.
— Da, domnule. Kit mi l-a dat. Mi-am scris numele în el.
— Minți! strigă cumătra Cruff. I-a făcut vrăji fetei!
Căpitanul Talcott se întoarse înspre Kit.
— Este adevărat că fata și-a scris singură numele pe caiet? o întrebă el.
Kit se ridică anevoie în picioare.
— Este adevărat, răspunse ea cu glas stins. I l-am scris o dată, apoi ea l-a copiat.
— Nu puteți s-o credeți, domnule, protestă timid cumătrul Cruff.
Copila nu știe ce spune. Să vă zic drept, Prudence n-a fost niciodată
prea isteață. N-a putut să-nvețe nimic.
Magistratul nu-l băgă în seamă.
— Crezi că ai putea să-ți mai scrii numele o dată?
— Păi… Cred că da, domnule.
Talcott înmuie pana de scris în cerneală și i-o dădu fetiței.
Aplecată peste masă, Prudence puse pana pe caiet. Pentru o clipă, nu se mai auzi altceva în încăpere în afară de scârțâitul acela șovăielnic.
Cumătrul Cruff era în picioare. Mânat de o curiozitate mai puternică decât respectul datorat magistratului, se apropie încetișor și trase cu ochiul peste umărul fiicei sale.
— A scris bine? întrebă el nevenindu-i a crede. Chiar scrie Prudence Cruff, așa cum trebuie?
Magistratul cercetă scrisul de mână și-i înmână caietul lui Gershom Bulkeley.
— Chiar foarte bine, aș zice, comentă dr. Bulkeley, pentru un copil care nu știe carte.
Magistratul se aplecă să ia pana de scris dintre degetele micuțe.
Cumătrul Cruff se întoarse la locul său în vârful picioarelor. Nu-i mai ardea de strigat nimic. Parcă îl lovise cineva cu leuca în cap.
193
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
— Așa deci, Prudence, continuă magistratul. Spuneai că
domnișoara Tyler te-a învățat să citești?
— Ce fel de citit? sări ca turbată cumătră Cruff. Vrăji, farmece, din astea, vă spun eu! Copila nu e-n stare să-nțeleagă.
Gershom Bulkeley se ridică și el în picioare.
— Asta, cel puțin, va fi ușor de dovedit, sugeră el înțelept. Ce știi să citești, copilă?
— Știu să citesc Biblia.
Dr. Bulkeley luă Biblia cea mare de pe masă și întoarse paginile, căzut pe gânduri. Apoi, când să-i dea cartea lui Prudence, își dădu seama că era prea grea pentru ea și nu o putea ține, așa că o așeză
încet pe masa de lângă ea.
— Citește-ne asta, copilă, uite, de-aici.
Kit își ținu respirația. Ce se auzea așa de înspăimântător, ticăitul ceasului mare din sală sau inima ei? Apoi, o șoaptă rupse tăcerea.
— „Cumpără adevărul și nu îl vinde, în-înțelepciunea, în-în-învățătura și priceperea.”
Vocea copilei se făcu din ce în ce mai puternică și mai limpede, până când ajunse în toate colțurile încăperii.
— „Tatăl celui neprihănit se înveselește, și cel ce dă naștere unui înțelept se bucură. Să se bucure tatăl tău și mama ta, să se înveselească cea care te-a născut.”
Lui Kit îi crescu inima de mândrie și uită de frică. Pentru prima oară, îndrăzni să se uite la Nat Eaton, care stătea lângă intrare.
