— Poți răstălmăci vorbele mele cum vrei, Sam Talcott, rosti Matthew mânios, cu o privire rece ca oțelul. Dar, în fața tuturor 188
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
celor prezenți, îmi dau cuvântul de onoare, în calitate de cetățean al coloniei, că fata nu este vrăjitoare.
— Îți suntem recunoscători pentru mărturie, Matthew, spuse căpitanul Talcott chibzuit. Acum, te rog să păstrezi tăcerea. Ce părere aveți despre acest caz, doctore Bulkeley?
Dr. Bulkeley își drese glasul.
— După părerea mea, spuse el atent, în ceea ce privește mărturiile, se impune cea mai mare prudență. Întrucât întâmplările nefirești povestite până în momentul acesta par să se sprijine fiecare pe spusele unui singur martor, caracterul legal al acestora poate fi pus sub semnul întrebării.
— Nu se poate vorbi despre niciun caracter legal, îl întrerupse Matthew. N-am auzit decât aiureli!
De câteva clipe, cumătră Cruff își tot îmboldea soțul. Acesta se ridică în picioare, supus.
— Domnule, am și eu ceva de zis, și nu-i aiureală, zise el, luându-și un ton plin de îndrăzneală, ba chiar am mai mulți martori s-o dovedesc, nu numa’ unul. Am aicea ceva ce-am găsit în casa văduvei în seara aia.
Lui Kit i se tăiară genunchii când văzu că scoate ceva din buzunar. Nu era silabarul, cum se aștepta ea. Era caiețelul. La vederea lui, cumătra Cruff nu se mai putu abține și izbucni furioasă:
— Ia uitați aicea! strigă ea. Acuma ce mai aveți de zis? Scrie numa’ Prudence, cum o cheamă pe fiică-mea, de sus până jos.
Astea-s farmece, vă zic! Mare noroc că mai trăiește copila. Înc-un ceas și-ar fi murit, ca ăilalți!
Magistratul primi caietul fără tragere de inimă, ca și cum ar fi fost ceva scârbos.
— Recunoști acest caiet, domnișoară Tyler?
Kit abia mai putea sta în picioare. Încercă să răspundă, dar nu se auzi decât o șoaptă răgușită.
189
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
— Mai tare, fato! îi ordonă el aspru. Este sau nu al tău caietul ăsta?
— Da, domnule, reuși ea să spună.
— Tu ai scris numele ăsta?
Lui Kit i se pusese un nod în gât. Jurase să nu-și mai mintă
unchiul niciodată! Apoi, amintindu-și, se uită la caiețel. Da, numele de pe primul rând era scris de mâna ei, cu litere mari și deslușite, să
le copieze Prudence.
— Da, domnule, rosti ea ușurată. Eu am scris numele.
Matthew Wood își trecu o mână peste ochi. Părea bătrân, bătrân și bolnav, ca în ziua când o veghease pe Mercy.
— Dar de ce să scrii numele unui copil de atâtea și de atâtea ori?
— Eu… Nu pot să vă spun, domnule.
Căpitanul Talcott nu mai știa ce să mai creadă.
— Alte nume de copii nu mai sunt aici, zise el. De ce ai ales să
scrii tocmai numele lui Prudence Cruff?
Kit nu răspunse.
— Domnișoară Tyler.
Magistratul i se adresă direct.
— Eu am crezut că ancheta din dimineața aceasta nu este decât o formalitate. Nu mă așteptam să găsesc vreo dovadă care să merite să ajungă la tribunal. Dar avem o problemă serioasă. Trebuie să ne explici cum de-a fost scris aici numele copilei.
În vreme ce Kit îl privea tăcută, mulțimea care aștepta încordată
lăsă orice reținere deoparte. Și bărbații, și femeile săriră în picioare și începură să țipe.
— Nu vrea să răspundă! Asta-i dovada că-i vinovată!
— E-o vrăjitoare! Aproape c-a recunoscut!
— N-avem nevoie de proces cu jurați. Puneți-o la proba apei!
— Ștreangu-i prea bun pentru ea!
