- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
zgâriatul penei de scris dintre degetele lui Prudence, scârțâitul ritmic scos de scaunul lui Hannah și torsul somnoros al pisicii galbene. Lumina focului o vedea, dar nu reușea să-i simtă căldura.
Era ca și cum ar fi stat afară în frig și s-ar fi uitat înăuntru, printr-o fereastră, la o încăpere interzisă în care nu mai putea intra niciodată.
Cu o noapte înainte, pe plajă, nu închisese un ochi. Acum, ghemuită sub pătura aspră, se simțea atrasă, fără voia ei, în vârtejul întunecat al somnului și, împresurată de închipuiri de coșmar care se apropiau din ce în ce mai mult, cobora în vâltoare, înspre ceva necunoscut și înfricoșător.
183
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
Capitolul 19
Razele soarelui se strecurau pieziș de câteva ceasuri bune printre scândurile șopronului când Kit auzi cum cineva trage zăvorul cel greu și deschide ușa. De data aceasta, era soția jandarmului, care adusese un castron din lemn plin cu terci. Deși nu arăta prea grozav, răspândea niște aburi subțirei care se încolăceau în aerul înghețat. Kit se strădui să înghită câteva linguri, în vreme ce femeia stătea și se uita la ea cu mâinile în sold.
— Credeam că te găsesc pe jumătate înghețată, zise femeia.
Acuma, să-ți spun drept, juma’ de noapte n-am pus geană pe geană, cu gândul la tine, aicea. O fi bun șopronu’ pentru hoți și bețivi, i-am zis lu’ bărbatu-meu, da’ nu pentru o femeie, c-o fi, că n-o fi vrăjitoare. Doar am văzut fata la Adunare, zic, cum ședea acolo cuminte și cumsecade, cum să fie ea vrăjitoare? Sunt unii pe-aicea prin oraș care atâta fac, caută pricină.
Kit o privi cu recunoștință.
— A fost frumos din partea dumneavoastră că mi-ați trimis pătura, spuse ea. Cât credeți că mă mai țin aici?
— Bărbatu-meu are ordin să te ducă la primărie într-un ceas.
Așa repede! Kit lăsă lingura din mână, simțind cum i se strânge stomacul.
— Și-acolo ce-o să se-ntâmple?
— Magistratul și oamenii bisericii o să te cerceteze. Dacă ei zic că
ești vinovată, te trimit mai departe, la Hartford, s-aștepți procesul.
Oricum, la noi nu mai stai. Bărbatu-meu și cu mine nu prea ne dăm în vânt după soiul ăsta de muncă. Abia așteptăm să-și termine postul.
Kit lăsă castronul jos, înspăimântată.
— Dar nu pot să merg așa! Stau pe jos, pe pământ, de-aseară!
184
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
Arăta chiar mai rău decât își imagina, cu chipul plin de urme de noroi și de lacrimi.
— Adevărul e că n-arăți prea bine, recunoscu femeia. Nici n-ar fi de mirare dacă te-ar lua acuma de vrăjitoare. Așteaptă nițel.
Ieși din șopron, nu înainte de a trage zăvorul până la capăt, apoi se întoarse repede cu un lighean cu apă și cu un pieptăn din lemn lucrat grosolan. Plină de recunoștință, Kit făcu tot ce putu să arate cât de cât respectabil. Rochia însă era murdară și șifonată, nu mai avea ce să-i facă.
Un jandarm și doi bărbați zdraveni din gardă – iată de câți oameni fusese nevoie ca să conducă o vrăjitoare sfioasă pe ulița Dulgherului, pe strada Principală, apoi pe Dealul Flămând, până la Primărie. Clădirea nu era mare și când intrară ei, părea deja înțesată
de oameni. Banchetele și scaunele lipite de pereți erau ticsite cu bărbați din oraș, iar ici și colo se ițea câte un chip ascuțit de femeie, prietene de-ale cumetrei Cruff. Masa din capătul sălii era prezidată
de căpitanul Samuel Talcott, magistrat reprezentant al orașului Wethersfield la Adunarea Generală din Connecticut, însoțit un grup de bărbați despre care Kit știa că fac parte din consiliul orașului.
Unchiul său era și el acolo, la locul lui, cu buzele strânse și sprâncenele încruntate fioros. Ce chin pentru el, se gândi Kit cuprinsă de rușine, să fie nevoit să stea acolo și să judece chiar un membru al familiei sale. La celălalt capăt al mesei stăteau cei doi oameni ai bisericii, pastorul John Woodbridge și dr. Gershom Bulkeley, ambii celebri pentru predicile lor necontenite împotriva vrăjitoriei. Lui Kit i se tăiară picioarele. Nu era nimeni, nici măcar o singură persoană în toată încăperea, în afară de unchiul său, care ar fi avut ceva de spus în apărarea ei. William nu venise.
Căpitanul Talcott bătu în masă și în sală se lăsă tăcerea.
— Oameni buni, începem imediat. Ne-am adunat aici să cercetăm cauza în care este implicată domnișoara Katherine Tyler, născută în 185
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
Barbados, care este acuzată de mai mulți martori că practică
vrăjitoria. Să poftească în față domnișoara Tyler.
Jandarmul o împunse cu cotul, iar Kit se ridică și traversă
șovăind sala, oprindu-se în fața magistratului.
— Acum ai să asculți acuzația care ți-e adusă.
Un funcționar citi de pe un pergament, apăsând pe fiecare dintre cuvintele acelea oribile.
— Katherine Tyler, ești acuzată că te-ai dovedit fără frică de Dumnezeu și că te-ai întovărășit cu Satan, dușmanul cel fără de seamăn al lui Dumnezeu și-al omului, și că la îndemnul și cu ajutorul acestuia ai dăunat nefiresc trupurilor și bunurilor aparținând feluriților supuși ai Majestății Sale, în cel de-al treilea an de domnie al Majestății Sale, faptă pentru care, în conformitate cu legea divină și cu legea Coloniei, meriți să mori.
Un murmur se răspândi în sală. Kit avea mâinile înghețate, dar nu-și lua ochii de la magistrat.
