Jandarmul se ridică în picioare.
— Îmi pare rău, mai ales că fiica ta e și bolnavă acum, dar trebuie s-o închidem pe fata asta.
— Oh, nu! izbucni Rachel. Nu-i lăsa s-o ia, Matthew!
— De când se închid fetele pentru nesupunere? întrebă Matthew cu ochi aprinși. Asta mă privește pe mine.
— Nu pentru nesupunere. Fata-i acuzată de vrăjitorie.
— Dar e ridicol! tună Matthew.
— Vezi cum vorbești, omule. Fata a recunoscut că era prietenă cu vrăjitoarea. Și s-a făcut și o plângere împotriva ei, care-i legală și semnată.
— Cine a-ndrăznit să semneze o asemenea acuzație?
— Eu am semnat-o! strigă cumătrul Cruff. Fata le-a făcut vrăji la jumate din copiii din orașu’ ăsta și-am s-o văd la judecată, de-ar fi ultimu’ lucru pe care-l fac pe lumea asta!
Matthew părea că pierduse lupta.
— Unde vreți s-o duceți? întrebă el.
178
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
— Șopronul din spatele casei noastre îi numa’ bun. Pân’ la Hartford nu-i nicio închisoare și-am pierdut deja aproape o zi întreagă de muncă.
— Stați un pic. Cât aveți de gând să o țineți acolo?
— Pân’ la proces. Când se întoarce mâine Sam Talcott, mă
gândesc c-o s-o cerceteze cu oamenii bisericii de față. Așa le-au făcut tușei Harrison și ăleilalte, cum îi zice, Johnson. De douăzeci de ani n-am mai avut niciun proces de vrăjitoare, pe-aici pe la noi.
Cred c-o să fie un proces cu jurați în Hartford.
— Și dacă vă dau cuvântul meu de onoare că până se întoarce căpitanul Talcott o țin încuiată sus, în camera ei?
— Ce să zic, cuvântul lui! La ce bun? întrebă cumătră Cruff. Pe unde-a umblat ea luni în șir a știut?…
„Vrea să mă vadă la închisoare”, se gândi Kit. Ura din ochii femeii o îngheța.
— Eu aș avea încredere-n tine, răspunse jandarmul. Da’-n alții, nu prea. Aseară o luaseră razna rău de tot acolo. Înc-o moarte-n oraș și nu mai răspund de ce se-ntâmplă. Fata e-n siguranță la mine, garantez.
Rachel dădu să iasă în față, dar Matthew o opri.
— Adu-i haina, porunci el.
Așteptară cu toții în tăcere, în hol, în timp ce Rachel urcă scările plângând și se întoarse cu propria ei pelerină de lână.
— A ta-i umedă, spuse ea cu glas tremurat. Ține-o pe tine, Kit. S-ar putea să fie frig acolo.
Soții Cruff merseră în urma lor până pe strada Principală, apoi pe ulița Dulgherului, până la casa jandarmului; nu se clintiră până nu o văzură pe Kit închisă în șopron și nu auziră cu urechile lor cum cade zăvorul greu de pe exteriorul ușii.
Șopronul era gol, nu se găsea nimic înăuntru în afară de o grămadă de paie într-un colț, iar pe jos era doar pământ bătătorit.
Nu erau ferestre; lumina, dar și aerul rece de noiembrie, se 179
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
strecurau printre scândurile grosolane. Kit se sprijini de cadrul ușii și dădu frâu liber lacrimilor.
Spre sfârșitul după-amiezii, când o latură a șopronului fusese deja înghițită de întuneric, auzi pași, zgomotul zăvorului, apoi jandarmul strecură capul prin ușă.
— Ți-am adus ceva de mâncare, mormăi el. Iar nevastă-mea ți-a trimis asta.
Îi aruncă o pătură groasă. Nu prea curată, chiar și în lumina aceea chioară, dar era totuși un gest de bunăvoință.
— Aicea n-a mai stat niciodată o fată, explică el stânjenit. Ciudat.
Nu m-aș fi gândit că ești vrăjitoare. Dar nu știi niciodată.
— Vă rog, îndrăzni Kit. Celelalte femei de care spuneați… Tușa Harrison și cealaltă? Ce s-a întâmplat cu ele?
— Pe tușa Harrison au izgonit-o din colonie. Pe tușa Johnson au spânzurat-o.
Apoi, văzând că fata pălește de groază, schimbă tonul.
— Nu prea cred c-o să fie așa de aspri cu tine, o consolă el.
