Lovi cu piciorul cu toată puterea într-un buștean care încă mai fumega.
Căutară prin grădina călcată în picioare și auziră un mieunat timid. Pisica galbenă ieși temătoare de sub un vrej de dovleac. Nu voia să se lase prinsă. Fură nevoiți să o urmărească, fiecare de o parte a grădinii, iar Nat se aruncă până la urmă sub un tufiș cât era de lung, trase pisica afară și o înfășură strâns în cămașa lui. Pe mal, Hannah primi bucuroasă ghemotocul care se zbătea și se urcă
ascultătoare în barca cu vâsle.
— Unde mergem, Nat? întrebă ea plină de încredere.
— Te duc în vizită la bunica mea, la Saybrook. O să-i placă să-i ții tovărășie, Hannah. Haide, Kit. Tata o să meargă mai departe fără
noi.
171
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
— Eu nu vin, Nat. Nu voiam decât s-o știu pe Hannah în siguranță.
Nat se îndreptă de spate.
— Kit, cred c-ar trebui să vii, spuse el încet. Măcar până se mai liniștesc apele. Pentru noi, e ultima călătorie înainte de iarnă. Îți găsim un locșor în Saybrook și te aducem înapoi la primăvară, cu prima cursă.
Kit clătină din cap.
— Sau ai putea veni cu noi în Indiile de Vest.
Barbados! O podidiră lacrimile.
— Nu pot, Nat. Trebuie să rămân aici.
Privirea lui îngrijorată se înăspri ca și cum ar fi înțeles ceva.
— Desigur, spuse el politicos. Uitasem. Te măriți.
— E vorba de Mercy, se bâlbâi ea. E foarte bolnavă. N-aș putea să
plec, nu, n-aș putea, fără să știu…
Nat o țintui cu privirea și făcu un pas înspre ea. Ochii albaștri erau foarte aproape.
— Kit…
— Hei, voi de-acolo! se auzi un răcnet dinspre Delfin. Ce tot faceți?
— Nat, repede! O să audă strigătele!
Nat sări în barcă.
— Te descurci? Trebuie să ajungi la căldură…
— Mă duc acasă. Grăbește-te…
Așteptă să vadă barca îndepărtându-se de mal. La jumătatea distanței până la corabie, Nat se întoarse și o privi lung. Apoi ridică
mâna, în tăcere. Kit ridică și ea mâna să-l salute, după care se întoarse și o porni spre casă de-a lungul fluviului. Nu îndrăznea să
stea până când barca avea să ajungă la Delfin. Încă o clipă și și-ar fi pierdut ultima urmă de bun simț și de mândrie și s-ar fi aruncat în apă după barcă, implorându-i să n-o lase acolo.
172
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
Deși soarele se ridicase de mult, avu noroc. Nu întâlni pe nimeni pe câmpul de la miazănoapte. La un moment dat se ascunse după o grămadă de vreascuri, căci văcarul orașului venea cu câteva vite la păscut. Zăvorul de la șopron era în continuare deschis, așa că se strecură fără zgomot în casă. Auzi un murmur de voci și când ajunse în hol, ușa de la bucătărie se deschise.
— Tu ești, Kit?
Mătușa Rachel o cercetă cu privirea.
— Am zis să te lăsăm să mai dormi, biata de tine. Dr. Bulkeley a stat aici toată noaptea. Slavă Domnului, se pare că febra a cedat!
De atâta bucurie și oboseală, mătușa Rachel nici nu băgă de seamă că, pe sub pelerina de lână, Kit avea părul și rochia ude.
173
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
Capitolul 18
Îmbrăcată în haine uscate, după o porție caldă de terci din porumb cu melasă, Kit se sprijini de spătarul banchetei și se bucură
