de căldura focului. Amețită de oboseală și de ușurare, privi în jur la camera bine cunoscută. Ce frumos și ce bine era, cu toate razele acelea de soare care se strecurau pieziș prin ferestre! Respirația regulată a lui Mercy, care dormea în pat, ferită de draperii, părea aproape normală. Dr. Bulkeley le spusese că Judith putea să se ridice din pat în dimineața aceea. Rachel se învoise să doarmă puțin în patul ei, dar numai dacă o chemau când se trezea Mercy, iar Matthew se pregătea să plece la lucru.
Văzându-l cum își trage în picioare cizmele grele, Kit își dădu seama că nu-l putea lăsa să plece fără să-i vorbească. Toată noaptea, undeva, dincolo de gândurile ei, cât durase vânătoarea aceea oribilă, cât stătuseră ceasuri întregi în frig, se agățase de o mică
amintire, una singură. Acolo, pe plajă, fusese singurul lucru care o ținuse în loc când Nat îi oferise ocazia să fugă. Trebuia să se asigure că amintirea aceea era pe drept a ei. Se ridică tremurând și se duse în fața unchiului său.
— Unchiule Matthew, spuse ea încet. Am auzit ce le-ai spus aseară oamenilor acelora și vreau să-ți mulțumesc.
— N-ai pentru ce, răspunse el aspru.
— Ba da, am, insistă ea. De la început am fost o pacoste pentru tine și nu merit să-mi iei apărarea.
Unchiul său o cercetă pe sub sprâncenele stufoase.
— E adevărat că pentru mine n-ai fost binevenită la noi în casă, spuse el în cele din urmă. Dar săptămâna asta mi-ai arătat că m-am înșelat. Nu te-ai cruțat deloc, Katherine. Nici fata noastră n-ar fi putut face mai mult de-atât.
174
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
Deodată, Kit își dori din toată inimă să nu-l fi mințit niciodată pe bărbatul acela. I-ar fi plăcut să stea acolo, în fața lui, cu conștiința curată. Îi era rușine de câte ori se furișase – pierduse deja șirul –
lăsându-și treaba neterminată.
„Am să-i spun, într-o zi, când o să fiu sigură că Hannah e în siguranță”, își promise ea. „Și din clipa asta, am să-mi fac toată
partea mea de muncă. Nici măcar nu mai sunt obosită.”
O ajută pe Judith să se îmbrace și-i aduse un scaun să stea la fereastra cu soare. Scoase apă proaspătă, umplu un cazan mare și-l puse la fiert pentru spălat rufele. Mătură nisipul călcat în picioare și presără un strat curat, făcând un model frumos. Amestecă o turtă
de mălai pentru amiază. Hannah era în siguranță, iar Mercy se făcea bine. Ar fi trebuit să fie mulțumită și cu siguranță că, dacă-și vedea de muncă, avea să dea uitării golul acela ciudat din suflet, regretul care o bântuia, senzația că pierduse pentru totdeauna ceva tainic și frumos.
Matthew se întoarse acasă să mănânce de prânz. Kit scoase cu paleta de fier din cuptor turta de mălai – dolofană, aurie și crocantă
la margini –, iar Judith îi spuse că aroma îi făcuse poftă de mâncare pentru prima dată. Mercy se mișcă puțin și ceru o gură de apă, cu o voce aproape normală, iar chipul lui Rachel se lumină într-un zâmbet.
De data aceasta nimeni nu mai tresări când bătu cineva la ușă.
Matthew se duse să deschidă, iar ceilalți rămaseră liniștiți la masă.
Auziră bocănit de cizme în hol, apoi o voce de bărbat.
— Avem niște treabă cu tine, Matthew.
— Sunt bolnavi în casă, răspunse el.
— Nu putem aștepta. Cheamă-o și pe soția ta, și pe fata aceea din Barbados. O să-ncercăm să terminăm repede.
Bărbații se dădură la o parte ca să le facă loc lui Kit și lui Rachel să treacă în salonul de oaspeți. Erau patru, un diacon de la biserică, jandarmul, cumătrul Cruff și soția lui. Nu erau deloc agitați în 175
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
dimineața aceea. Aveau un aer sever și hotărât, iar ochii cumetrei Cruff licăreau înspre Kit cu dispreț și încă ceva greu de deslușit.
— Știu că nu ești cu astea, cu vrăjitoria, începu jandarmul, dar avem ceva să-ți zicem, poate-ți schimbi părerea.
— Ați arestat-o pe vrăjitoare? întrebă Matthew nerăbdător.
— Nu asta. De ea, gata, a scăpat orașul.
Matthew îl privi înspăimântat.
— Ce-ați făcut?
— N-am făcut ce-ți închipui tu. N-am pus mâna pe bătrână. Ne-a scăpat printre degete cumva.
— Las’ că știm noi cum! șuieră cumătră Cruff.
Pe Kit o cuprinse frica; ameți și i se făcu greață.
Diaconul îi aruncă o privire stânjenită cumetrei Cruff.
— Nu-s chiar de-aceeași părere, zise el. Dar trebuie să recunosc că lucrurile arată tare ciudat. Am răscolit tot orașul, încă de la răsărit. Nici urmă de ea. Nu pricep cum a putut s-ajungă așa departe.
— Ba știm noi bine. Niciodată n-o s-o găsească! îl întrerupse cumătra Cruff. Degeaba-mi faci mie semn să tac, Adam Cruff. Ia spune-le ce-am văzut noi!
Soțul său își drese glasul.
— Acuma, ce să zic, n-am văzut cu ochii mei, se scuză el. Da’ unii zic c-au văzut pisica aia galbenă a ei cum ieșea din casă. Vreo doi au și tras în ea. Da’ ăi de s-o uitat mai bine cic-avea un șoarece gras în gură și nu l-a lăsat nici cu gloanțele după ea.
