Hannah oricum n-ar fi fost în stare să facă fată întrebărilor. Mai mult ca sigur că ar fi început să bată câmpii și să vorbească despre Thomas al ei.
Și totuși, pe măsură ce trecea timpul, Kit nu găsea nici o altă
soluție. Orice s-ar fi întâmplat, Hannah avea nevoie urgentă de îngrijiri. Până și în temniță ar fi fost mai la adăpost. Încă de la primele raze cenușii de lumină care cădeau pieziș pe apele fluviului, Kit se hotărî. Nu puteau să o ia pe drumurile mari, era prea periculos. Cel mai bine era să înainteze cu mare grijă pe malul fluviului, apoi să traverseze Lunca și să meargă acasă la unchiul ei.
Atunci se petrecu ceva incredibil: din ceață, un miracol își făcu apariția. Mai întâi, două catarge, apoi pânzele, transparente, ca niște fantome în ceață, apoi, când Kit își încordă privirea, conturul carenei, prora, coada arcuită a unui pește. Era Delfinul! Slavă
Domnului! Cea mai plăcută priveliște din lume! Delfinul, mânat de un vânt bun, cobora spre Insula Wright.
Kit sări în picioare.
— Hannah! Trezește-te! Uite… Uite acolo!
Buzele înghețate abia mai puteau bolborosi ceva. Ridică brațele și începu să facă semne din toate puterile. Pe apă se auzea o voce de bărbat, dar ceața o împiedica să vadă bine corabia. Își smulse pelerina și o învârti înnebunită prin aer. Dar nu îndrăznea să strige, iar dacă nu reușea să le atragă atenția cu nimic, Delfinul avea să
treacă pe lângă ele pe fluviu în jos și n-ar mai fi avut nicio șansă.
Kit își aruncă cât colo pantofii, înaintă cu greu prin apă, apoi se scufundă și începu să înoate spre corabie.
169
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
Distanța era mică, dar fata își epuizase toată energia în ultimele zile. Respira foarte greu când ajunse sub carena neagră și la început nu reuși să ridice vocea nici cât să acopere clipocitul făcut de trecerea corabiei. Mai respiră o dată, cu grijă, și încercă din nou.
Undeva deasupra ei se auzi un strigăt și un tropot de picioare.
— Hei! Toată lumea pe punte! Om la apă!
— E o femeie!
— Țineți-vă bine, doamnă, acuș venim!
Auzi strigăte, ordine, câteva bubuituri și scârțâit de parâme.
Apoi barca de salvare se legănă deasupra ei și se lăsă pe apă cu un plescăit. În ea erau Nat și marinarul roșcovan; în viața ei nu se bucurase atât de mult să vadă pe cineva.
— Știam eu, mormăi roșcovanul, în vreme ce Kit se agăța, icnind, de marginea bărcii.
— Kit! Ce mai e și asta?
— Hannah… Necaz mare cu ea, Nat. I-au ars casa. Te rog… Poți s-o iei pe Delfin?
O ridicară peste marginea bărcii.
— Unde e? o întrebă Nat. Spune-i căpitanului să se oprească din mers! strigă el către cei de pe punte, în sus. Mergem la mal.
— Acolo, îi arătă Kit, lângă trunchiurile de copaci căzuți. Acolo am stat toată noaptea. Nu știam ce să fac, și când am văzut corabia…
Deodată izbucni în hohote de plâns, bolborosind asemenea unui copil de trei ani despre vânătoarea de vrăjitoare și goana prin lanul de porumb și bărbații care fuseseră atât de aproape. Nat îi strânse mâinile cu putere într-ale sale.
— E-n regulă, Kit, spunea el întruna. Vă luăm pe amândouă și vă
găsim niște haine uscate. Mai rezistă câteva minute până ajungem la Hannah.
Barca ajunse la mal.
170
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
Încă năucită, Hannah primi miracolul și perspectiva unei călătorii pe apă ca un copil ascultător. Apoi, după doi pași șovăielnici, se încăpățână dintr-odată. Nu voia să pună piciorul în barcă fără pisica ei.
— Nu pot să plec fără ea, insistă bătrâna. Pur și simplu nu pot, și-ar trebui să știi asta, Nat. Casă nu mai are, eu plec cu corabia… O să
se stingă de jale.
— Atunci mă duc după ea, zise Nat. Așteptați amândouă aici și nu faceți zgomot.
Kit era revoltată. Dacă ar fi fost în locul lui Nat, ar fi luat-o pe Hannah pe sus și-ar fi dus-o la barcă fără alte aiureli. Când tânărul o porni la pas pe mal, se repezi după el prin lăstărișul umed.
— Ți-ai pierdut mințile, Nat! protestă el, clănțănind din dinți de frig. Nicio pisică nu merită așa ceva. Trebuie s-o iei de-aici. Dacă i-ai fi auzit pe oamenii ăia…
— Dacă ține la pisica aia, atunci o s-o ia cu ea. I-au luat tot ce avea.
Nat se opri în mijlocul cenușii care mai rămăsese din căsuță.
— Dracu’ să-i ia! se înecă el de furie. Arză-i-ar focul pe toți!
