Soția lui respiră șuierător.
— Șoarecele ăla era Hannah Tupper! Nu-i prima dată când se schimbă-n animal. Cică pe lună plină…
— Stai o clipă, Matthew, îl preveni jandarmul pe Matthew văzându-l că face un gest disprețuitor, nu poți să zici că n-a fost așa.
Se-ntâmplă niște lucruri cu care mai bine să n-avem de-a face.
Femeia-i dusă, călătorie sprâncenată zic.
176
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
— S-a-ntors drept la Satana! anunță cumătră Cruff, dar a lăsat-o pe alta-n loc să-i facă treaba!
Kit ar fi putut să râdă în hohote, dar când se uită la cumătra Cruff, îi trecu cheful. Ochii femeii erau ațintiți asupra sa, iar privirea ei era vicleană și triumfătoare.
— Au găsit ceva-ceva când au umblat pe la ea prin casă. Ia uită-te aicea, Matthew.
Jandarmul scoase ceva strălucitor din buzunar. Era micul silabar de argint.
— Ce-i asta? întrebă Matthew.
— Arată ca un fel de silabar.
— Cine-a mai văzut vreun silabar de felul ăsta? întrebă cumătrul Cruff. Îi scriitura diavolului aicea.
— Are Tatăl nostru pe el, îi aminti jandarmul. Uită-te la literele de pe mâner, Matthew.
Matthew luă obiectul în silă și-l întoarse.
— Pe ea s-o întrebi de unde vine, nu se putu abține cumătra Cruff.
Rachel icni. Matthew întoarse privirea de la silabar la chipul alb ca varul al nepoatei sale.
— Se poate să fie al tău, Katherine? o întrebă el.
Buzele lui Kit înghețaseră.
— Da, domnule, răspunse ea cu voce pierită.
— Știai că l-ai pierdut? Ți l-a furat cineva?
— Nu, domnule. Știam că-i acolo. Eu… eu l-am dus acolo.
— De ce?
Kit privi pe rând figurile încrâncenate; toți așteptau un răspuns.
Oare aflaseră de Prudence? Dacă nu, trebuia să aibă mare grijă.
— A fost… a fost un fel de cadou, bâigui ea.
— Un cadou pentru văduvă?
— Nu chiar…
— Vrei să spui că avea un fel de putere asupra ta… vreun șantaj?
177
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
— O, nu! Hannah era prietena mea! Îmi pare rău, unchiule Matthew, am vrut să-ți spun, chiar am vrut, imediat ce-aș fi putut.
Mă duceam pe la ea, când mă-ntorceam acasă din Luncă. Uneori i-am mai dus câte ceva, lucruri de-ale mele, vreau să zic.
Biata Rachel, ce mustrări de conștiință trebuia să aibă pentru plăcinta cu mere!
— Nu pricep, Katherine. Ți-am interzis, iar tu ai înțeles foarte bine, să te mai duci în casa femeii ăleia.
— Știu. Dar Hannah avea nevoie de mine, și eu de ea. Nu era vrăjitoare, unchiule Matthew. Dac-ai fi cunoscut-o…
Matthew îl privi pe jandarm.
— Sunt mâhnit, spuse el demn, că n-am putut să-mi țin în frâu propria casă. Dar e vorba de-o fată tânără și neștiutoare. Vina e numai a mea, ar fi trebuit să am mai multă grijă.
— Nu lua nimic asupra ta, Matthew.
