Fiindcă ești foarte tânără și ești la prima abatere. Mai degrabă te-o însemna cu fierul roșu sau ți-o tăia vreo ureche.
Trânti ușa și plecă.
Orice ar fi fost în castronul acela de lemn, nu-i venea nici măcar să pună pe limbă. O apucase din nou tremuratul, iar pătura nu-i ținea de cald. În viața ei nu știuse ce înseamnă o ușă încuiată.
Numai asta putea să facă, altfel s-ar fi apucat să lovească ușa cu pumnii și să țipe.
Și dacă ar fi țipat, cine ar fi auzit-o? Cine ar fi putut să o ajute?
Poate John Holbrook. Avea un fel de putere și de convingere în felul lui liniștit de a fi. Poate pe el l-ar fi ascultat oamenii. Dar el era departe, în sălbăticia din Massachusetts. Nat Eaton? Era deja la jumătatea fluviului și mai fusese și izgonit din oraș. William? Sigur că da! William ar fi putut să o ajute. De ce nu se gândise la asta mai devreme? Vorbele lui William aveau greutate în oraș. Rangul și 180
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
caracterul lui erau fără de pată. Cum ar fi putut magistratul să-i creadă pe soții Cruff, în loc de un bărbat ca William?
Gândul acesta o mai liniști. Își imagină cum ar veni el să o salveze, încrezător, netulburat, cu umerii lui lați și de nădejde ca o fortăreață între ea și chipul mânios al cumetrei Cruff. Dragul de William, ce bărbat de nădejde! Poate avea să vină în seara aceea. Kit respiră adânc și, așezată pe jos, cu genunchii lipiți de piept, începu să-l aștepte pe William.
Însă, până la urmă, în locul lui veni Rachel. La mult timp după
căderea întunericului, Kit o auzi șoptind lângă peretele șopronului, atât de încet și de sfios încât la început crezu că era doar o închipuire.
— Kit, mă auzi? Ești bine?
— Da! Oh, mătușă Rachel, nu trebuia să le lași pe fete!
— Trebuia să văd cum ești. Eram sigură că vrei să știi, Kit. Dr.
Bulkeley spune că febra lui Mercy aproape a trecut.
— Mă bucur foarte mult. Am vrut să ajut și eu, iar acum te-am lăsat pe tine cu toate pe cap. Oh, mătușă Rachel, ai să mă ierți vreodată?
— Șșș, copilă. Pe mine nu pot să mă iert. Când te gândești c-am știut dintotdeauna că te duceai acolo și n-am zis niciodată nimic.
— M-aș fi dus în continuare, oricum. Dar n-am știut c-o să vă fac de râs pe toți în halul ăsta. Mătușă Rachel, ce le fac vrăjitoarelor?
De cealaltă parte a peretelui din lemn se auzi un sunet.
— Nimic, copilă, șopti Rachel. N-o să-ți facă nimic. Găsim noi o soluție.
Însă nu vorbise îndeajuns de repede; îi scăpase un suspin – acela era de fapt răspunsul.
— Ancheta-i mâine dimineață. Curaj, draga mea! Dar trebuie să
ne-ajuți, Kit. Dacă-i ceva ce nu ne-ai spus, ceva ce ții numai pentru tine, trebuie să ne spui totul.
181
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
Ce curaj îi luase lui Rachel să înfrunte mânia soțului său, întunericul și acel șopron-temniță oribil!
— Aș fi vrut să-ți aduc ceva de mâncare. Ești speriată tare, Kit?
— Acum nu, o minți Kit. Acum că ai venit, nu. Mulțumesc, mătușă Rachel.
Îmbărbătată de vizita mătușii sale, Kit nu se mai temea atât de mult de ziua următoare. Se așeză și se forță să se gândească la ce avea de partea sa. Prea multe dovezi împotriva ei nu aveau cum să
aibă. Dar nici nu era nevoie de prea multe dovezi ca să le trezească
bănuielile oamenilor aceia. Ce rău le făcuse oare biata Hannah?
Cumătra Cruff nu putea s-o sufere încă din prima zi, de pe Delfin, și până nu se răzbuna, nu-și găsea liniștea. În oraș, nimeni n-avea să
arate prea multă simpatie pentru o fată neascultătoare. Bine-ar fi fost dacă în dimineața aceea și-ar fi ascultat instinctul și i-ar fi spus unchiului său toată povestea. Deși poate era și el la fel de neajutorat. Fata înțelese că, nesocotindu-i ordinele, îi știrbise autoritatea în ochii tuturor.
Și dacă descopereau că și Prudence fusese neascultătoare? Nici nu se putea gândi la așa ceva. În plus, chiar dacă îi venea rău când se gândea la asta, Kit era pe deplin răspunzătoare de faptele lui Prudence. Cine o ademenise pe copilă cu promisiuni, cine se gândise la ascunzătoarea de sub salcie, cine o convinsese – și nu o târâse împotriva voinței ei – să meargă la Hannah? Of, cum nu-și dăduse seama ce făcea? Cum putuse fi atât de crudă? Ce mai conta dacă Prudence știa sau nu să citească, când ea era bătută, epuizată
de muncă și pe jumătate moartă de foame?
„Dacă tot nu mi-am văzut de treburile mele, măcar dacă mă
duceam pe terenul familiei Cruff s-o ajut pe biata fetiță!” suspină
Kit cuprinsă de remușcări.
Chiar și așa, ce frumos fusese în ultima după-amiază din căsuță!
Sprijinindu-și fruntea de genunchi, Kit își aminti totul de parcă ar fi fost acolo. Auzea trosnetul focului, tocana care fierbea în ceaun, 182
