Oricum ar fi fost, ar fi avut deasupra cerul albastru, iar în jur, 212
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
căldura, culorile, miresmele și toată frumusețea după care-i tânjea inima.
Într-o zi, pe la jumătatea lui aprilie, mergea de una singură pe drumul de la Miazăzi. Nu putea merge prea departe, căci fluviul era încă umflat de la topirea zăpezilor. Ieșise din matcă, așa că
plopii de pe mal erau cufundați adânc în apă, iar în locul terenurilor cultivate cu porumb erau acum lacuri cât vedeai cu ochii. Iazul Mierlei fusese înghițit cu totul, iar căsuța lui Hannah, dacă ar mai fi fost în picioare, ar fi fost inundată până sus, la acoperiș. Biata Hannah, oare cum îndurase calvarul acela ani la rând? Vedea apele cum cresc, își muta lucrușoarele tot mai sus, pe căpriorii casei, pleca Dumnezeu știe unde să se adăpostească prin cine știe ce hambar sau depozit părăsit, apoi se întorcea, la retragerea apelor, făcea curat și o lua de la capăt cu grădina inundată. Ca de fiecare dată
când urla vântul și stratul de zăpadă se îngroșa, Kit era mulțumită
că prietena ei se afla la adăpost, într-o locuință adevărată. Dar îi era atât de dor… îndrăgise foarte mult căsuța aceea.
Se cățără pe o stâncă uscată de soare și adulmecă aerul. Se simțea o aromă de pământ, greu de definit, care-i îmbăta simțurile.
Mugurii de salcie erau de un verde-galben crud. Crengile golașe ale arțarilor se împodobiseră cu muguri roșii, care stăteau să
plesnească. Un tufiș nu prea înalt din apropiere înflorise și era plin de ciucuri mici și gri. Curioasă, întinse mâna și atinse unul – era pufos și moale ca pisicul pe care îl ținuse în brațe Prudence în după-amiaza aceea de vară. Kit își dădu seama deodată că Noua Anglie, care îi dezvăluise deja miracolul toamnei și minunea zăpezii, mai avea un secret. De data aceasta era o promisiune discretă, o aluzie tulburătoare la o frumusețe încă reținută, un semn pe care sufletul ei îl primea, un îndemn către o destinație necunoscută.
Uitase că vara avea să vină iar, că verdele urma să pună stăpânire peste câmpurile înghețate, că pământul avea să fie arat, întors cu fata la soare, însămânțat, că Lunca urma să se primenească. Oare de 213
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
acolo venea forța locuitorilor din Noua Anglie, așa îndurau ei iarna, știind că venirea verii merita încă și mai mult așteptarea?
Totuși, aerul primăvăratec aducea cu el și ceva trist, mai dureros decât singurătatea iernii. Acea promisiune nu era pentru ea. „Plec”, se gândi ea, și pentru prima oară, gândul nu-i aduse nicio bucurie, din contră, simți cum o cuprinde nostalgia. Nu voia să plece de acolo, până la urmă. Dacă n-avea să mai pășească vreodată prin Luncă? Dacă n-avea să mai stea în penumbră, alături de Mercy, dacă nu avea să o vadă pe Judith în casa cea nouă sau cum a crescut Prudence? Dacă n-avea să-l mai vadă niciodată pe Nat Eaton?
Dintr-odată, o cuprinse tremuratul. Privi în sinea ei către visul care-i ținuse loc de consolare atâta vreme. Era șters și subțiat, ca o scrisoare citită și răscitită. Încercă să-și aducă aminte cum era pe puntea Delfinului și să vadă în fața ochilor portul Barbados. Nu găsi bucuria așteptată; țărmurile din vis erau șterse, ireale. De ce-și închisese inima și nu voia să înțeleagă adevăratul sens al visului?
De când știa, de fapt, că nu imaginea portului aducea fericirea amețitoare din clipa aceea, ci convingerea că se afla lângă persoana iubită?
„Dac-aș putea să plec cu Nat”, își dădu ea seama deodată, „n-ar mai conta unde mergem, în Barbados sau doar în susul și-n josul fluviului. Casa noastră ar fi Delfinul.”
„Nu-i scăpare dacă nu-i și dragoste la mijloc”, așa îi spusese Hannah. Oare bătrâna știuse de pe atunci, când ea nici nu bănuia încă? Nu despre scăpare visase, ci despre dragoste. Iar dragostea însemna Nat.
Probabil că însemnase Nat încă de la bun început, recunoscu ea, iar gândul îi aduse o siguranță pe care nu o mai avuse niciodată în anul acela zbuciumat. Amintirile cu Nat dădură năvală – sprinten și sigur pe el, așa cum îl cunoscuse prima oară, aplecat în echilibru pe un capăt de vergă să prindă o pânză care se zbătea în vânt, râzând cu capul dat pe spate sau cu ochii scăpărând de furie, așezat pe 214
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
acoperișul de stuf, în bătaia soarelui, ieșind miraculos din ceață în dimineața aceea, aplecându-se blând să urce o bătrânică speriată în barcă – și așa cum îl văzuse ultima oară, stând în picioare lângă ușa de la biroul magistratului, transmițându-i liniște și putere prin valurile de furie și confuzie.
„Nat face și el parte din Noua Anglie”, se gândi ea, „ca John Holbrook, ca unchiul Matthew. Cum de nu mi-am dat seama niciodată că e de-al lor? Pare el așa, nepăsător, dar e făcut din aceeași rocă. Hannah s-a sprijinit pe el ani de zile. Iar eu n-am vrut să văd.”
Era prea târziu? „M-a întrebat dacă merg cu el”, își aminti ea.
„Dar ce a vrut să spună cu asta? Că nu-i place să vadă că oamenii au necazuri? Și s-a întors. A riscat să fie biciuit și s-a întors să mă ajute.
Dar la fel a riscat și când a salvat pisica galbenă!”
După mult timp, Kit o porni înspre casă. Soarele coborâse și razele lui cădeau pieziș, iar în spatele ei începu o melodie frumoasă
și tristă. Judith îi explicase că erau niște broscuțe care trăiau în mlaștină. Dar de ce i se rupea inima când le auzea? „Prea târziu?
Prea târziu?” întrebau ele iar și iar, și Kit o luă la fugă pe drum către casă, să nu le mai audă.
Din clipa aceea, din luncă, Kit nu mai făcu niciun plan. Începu să
aștepte și atât. Reuși cumva să întâmpine toate corăbiile de negoț
care veneau pe fluviu în sus. Ce frumoase și ce mândre erau micile vase cu pânze! Îi sărea mereu inima când le zărea pânzele întinse. Și totuși, fiecare catarg nou care străbătea cotul fluviului însemna încă
o dezamăgire. Aștepta întruna, străduindu-se să distingă forma sculptată de la prora și mereu, când vedea figurinele ciudate, albe și lucioase, o cuprindea tristețea. De ce nu venea Delfinul?
În a doua zi de mai, când ajunse pe debarcaderul de la Wethersfield, un ketch mic și cochet era deja legat la mal, proaspăt vopsit, cu pânze albe, curate și nici urmă de cochilie pe carenă.
Probabil că doar ce fusese lansat la apă.
215
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
Pe chei era mare zarvă, se descărcau mărfuri, oamenii se târguiau. Un marinar în haină albastră se aplecă să verifice un rând de butoaie, și când se îndreptă de spate, chiar înainte să se întoarcă
sau să-l poată recunoaște în mod conștient, Kit o luă la fugă.
— Nat!
Salutul îi țâșni din piept. Se întoarse și o văzu, iar atunci o luă și el la fugă. Când o prinse de mâini, fata se opri, dar cheiul, corabia și Nat continuau să i se învârtă în fața ochilor.
