Privirile lor se întâlniră și dintr-odată, parcă ar fi întins brațele și el i-ar fi aruncat o parâmă. Simțea cum ținea de ea și cum, prin firul întins, primea forță, care îi încălzea inima și îi dădea putere.
Când în sfârșit își luă ochii de la el, își dădu seama că toată lumea adunată acolo era cu ochii pe cei doi părinți. Amândoi se aplecaseră
înainte, cu gurile căscate: nu le venea să creadă. Cumătra Cruff asculta, se întuneca din ce în ce mai tare la față și mijea din ochi.
194
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
Înțelese că fusese trasă pe sfoară. Toată mânia acumulată cu noua ocazie avea să și-o verse pe fiica ei.
Pe chipul tatălui se ivi o emoție de un alt fel. Când vocea subțire termină de citit, cumătră Cruff trase aer în piept printre dinți, cu un șuierat veninos. Însă, înainte să apuce să scoată un sunet, soțul ei sări în picioare.
— Ați auzit? întrebă el pe toată lumea.
Își îndreptă umerii dintr-o mișcare.
— Ce bine a citit! Ia să vad eu ce băiat din orașul ăsta o-ntrece!
— E-o-nșelăciune! protestă soția sa. Copila asta n-a putut să
citească o vorbă-n viața ei! Are vrăji făcute, vă spun!
— Ține-ți gura, femeie, strigă pe neașteptate soțul ei. Sunt sătul până peste cap s-aud că i-au făcut vrăji lui Prudence. De ani de zile-mi tot zici că fata noastră-i bătută-n cap. De fapt, ia uite că-i deșteaptă foc! Păi, ce mare vrajă s-o-nveți să citească!
Cumătra Cruff rămase cu gura căscată. Pentru câteva clipe amuți cu totul, și atunci soțul său își recăpătă locul meritat. Acum vorbea cu alt curaj.
— Toată viața mi-am dorit și eu să știu să citesc. Dacă aveam băiat, mă-ngrijeam să-nvețe carte. Aicea-i altă țară, cine zice că
femeia n-are la fel de mare nevoie să știe să citească precum bărbatul? Poate-așa se mai gândește și la altceva, nu doar la vrăjitoreală și prostii. Oricum, de-acuma, am și eu pe cineva să-mi citească din Sfânta Carte-n fiecare seară, și dacă asta-i mâna diavolului, apăi mare minune că-și taie singur creanga de sub picioare!
Magistratul nu-l întrerupsese. În ochi i se citea o urmă de veselie când întrebă:
— Să înțeleg, cumetre Cruff, că-ți retragi acuzațiile făcute împotriva acestei tinere?
— Da, răspunse el tare. Da, îmi retrag acuzațiile.
— Adam Cruff!
195
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
Soției lui îi revenise glasul.
— Ți-ai pierdut mințile, omule? Ți-o fi făcut și ție vreo vrajă fata aia!
Undeva în spate, se auzi un chicot. Un bărbat izbucni în râs. Să fi fost vocea lui Nat? Deodată, ca zgomotul unui tunet, toată
încordarea din încăpere se sfărâmă în hohote de râs care scuturau lemnăria și zguduiau ferestrele.
Fiecare bărbat se bucura în secret pentru declarația de independență a lui Adam Cruff. Până și buzele severe ale magistratului se strâmbară puțin a zâmbet.
— Nu pare să existe nicio dovadă de vrăjitorie, anunță el când se liniștiră spiritele. Fata a recunoscut că a greșit când a îndemnat un copil la neascultare cu bună știință. În afară de asta, nu văd niciun cap de acuzație care i s-ar putea aduce. O declar pe domnișoara Katherine Tyler liberă și nevinovată.
Deodată însă, furia cumetrei Cruff găsi o nouă victimă.
— Bărbatul ăla! țipă ea. Nu cumva-i marinarul? Ăla de-a fost izgonit din oraș c-a dat foc la case? Au zis că-i dau treizeci de lovituri de bici dacă mai calcă pe-aici vreodată!
Tumultul o luă de la capăt. Jandarmul privi către magistrat, așteptând ordine. Căpitanul Talcott șovăi, apoi ridică din umeri.
— Arestați-l, se răsti el. Sentința e încă valabilă.
— O, nu! imploră Kit speriată. Nu puteți să-l arestați numai pentru că s-a întors să mă ajute.
Aruncând o privire ageră înspre nepoata sa, Matthew Wood îi luă apărarea.
— Sam, e-adevărat. Băiatul a riscat pedeapsa numai ca să se facă
dreptate. Îți sugerez să-l achiți de sentință.
— O sugestie foarte bună, acceptă magistratul, ușurat să găsească
o soluție.
Dar Nat se strecurase afară din sală, iar urmăritorii plecați fără
nicio tragere de inimă după el raportară că-i pierduseră urma.
