166
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
— Știu eu zgomotul ăsta. L-am mai auzit. Vin după quakeri.
— Nu, Hannah, vino… Eu…
— Să-ți fie rușine, Kit. Matale știi că un quaker nu fuge. Thomas o să aibă grijă de noi.
Disperată, Kit o scutură de umeri pe Hannah.
— Oh, Hannah! Ce mă fac eu cu dumneata?!
Tocmai atunci trebuia să înceapă să bată câmpii!
Dar dârzenia o părăsi repede pe Hannah, iar femeia se agăță
deodată de Kit și începu să plângă în hohote, ca un copil.
— Nu-i lăsa să mă ia din nou! o imploră ea. Unde-i Thomas? Nu pot să mai trec iarăși prin asta fără Thomas.
De data asta, Kit reuși să o târască pe bătrână, de bine, de rău, în lăstăriș. Mișcările lor iscau foșnete și trosnete teribile, dar zgomotul din urmă era încă și mai puternic. Mulțimea ajunsese la căsuță. Se auzi cum se sfărâma ceva, ca și cum mobila ar fi fost izbită de pereți și făcută țăndări.
— A fost aici! Focul încă arde!
— Ia vezi în spatele stivei de lemne. Nu putea s-ajungă prea departe.
— Pisica! țipă o femeie îngrozită. Feriți!
Se auzi o împușcătură, apoi încă două.
— A fugit. A dispărut ca-n ceață.
— Păi, pe pisica aia nu poate s-o omoare niciun glonte.
— Uite caprele! Scăpați și de ele!
— Ia stați așa! Iau eu caprele. Vrăjite-nevrăjite, caprele astea tot fac douăzeci de șilingi bucata.
— Zdrobiți-o pe vrăjitoare!
— Dați foc la casă! Faceți lumină s-o căutăm!
Disperate, cele două femei își continuară drumul printr-o mlaștină în care li se afundau picioarele, apoi printre niște snopi de porumb lăsați pe câmp, care le ascundeau siluetele mișcătoare, apoi, la adăpostul plopilor, ajunseră la apele întinse ale fluviului, aflate 167
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
direct în bătaia lunii. Acolo nu avură încotro și se opriră, ghemuindu-se lângă un copac căzut la pământ.
În urma lor, o vâlvătaie, mai aprinsă și mai roșie decât luna, lumină Lunca. Se auziră pocnituri și șuierături.
— Casa mea! strigă Hannah atât de tare, încât Kit se grăbi să-i acopere gura cu mâna. Casa noastră, pe care a făcut-o Thomas cu mâna lui!
Cu obrajii plini de lacrimi, Kit o strânse în brațe pe bătrâna care tremura și, așa ghemuite, lipite de trunchiul căzut, priviră cum strălucirea roșiatică își pierde din putere, apoi se stinge.
Agitația din pădure mai dură încă mult timp. La un moment dat, vocile se apropiară foarte mult, iar căutătorii o apucară prin porumb, lovind cu bâtele în stânga și-n dreapta. Doi bărbați coborâră pe plajă, la nici șase metri de ascunzătoarea lor.
— Oare-o fi putut să treacă înot?
— Nu prea. N-are rost s-o ținem așa toată noaptea, Jem. Mie mi-a ajuns. Mai e și mâine o zi.
Bărbații urcară înapoi pe malul fluviului.
Când vocile se stinseră în depărtare, nimic nu mai tulbură
liniștea nopții. Lunca își regăsi pacea. Vălul de ceață se formă la loc.
Abia după mult timp, Kit îndrăzni să-și întindă mușchii înțepeniți.
Pe malul apei era cumplit de frig și foarte umed. Trase mai aproape de ea silueta firavă a lui Hannah, ca pe un copil, iar aceasta se opri din tremurat și ațipi ușor, cum obișnuiesc bătrânii.
Kit nu-și putea permite însă o astfel de evadare. Valul de ușurare se risipi repede, iar gândurile, amorțite de groază în timpul fugii, începură să i se învârtă iarăși amețitor prin cap. Ce șanse aveau la răsăritul soarelui? Să o trezească pe Hannah imediat și să-și continue drumul în josul fluviului? Dar încotro? Hannah era epuizată; parcă toate puterile o părăsiseră odată cu ultimele flăcări care-i mistuiseră casa. Ar fi putut să o ia la ea acasă, unde măcar ar fi avut niște haine groase și ceva cald de mâncare. Dar unchiul său 168
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
făcea parte din consiliul orașului. Era obligația lui să o predea pe Hannah reprezentanților legii.
Și după ce o întemnițau, ce mai era de făcut? La ce bun un proces la care nimeni nu i-ar fi luat apărarea, în afară de o fată nesăbuită, ea însăși bănuită că ar fi vrăjitoare?
