Cum îndrăzniți să vorbiți așa de o fată cuminte și cu frica-n Dumnezeu? Oricine-mi ponegrește un membru al familiei va avea de-a face cu mine!
Se făcu tăcere.
— N-am vrut să te supărăm, zise o voce de bărbat, stânjenită.
Astea-s niște bârfe femeiești.
— Las’ că dacă nu vii tu, îs o grămadă-n oraș care-o să vină, spuse altul. Haide, la ce ne mai pierdem vremea aici?
Vocile se depărtară pe drum, ridicându-se din nou în întuneric.
Matthew puse zăvorul la ușă și se întoarse către femeile înmărmurite.
— Au trezit-o? întrebă el încet.
164
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
— Nu, suspină Rachel. Nici măcar asta n-a auzit, biata copilă.
Pentru câteva momente nu se mai auzi nimic în afară de respirația chinuită. Kit se ridicase în picioare și se ținea strâns de marginea mesei. Teama cea nouă pusese stăpânire pe ea și o sufoca; abia reuși să șoptească:
— Ce-o să-i facă?
Mătușa sa o privi speriată. Sprâncenele negre ale lui Matthew se împreunară amenințător.
— Ce-ți pasă ție de așa ceva?
— O cunosc! strigă ea. E doar o bătrână sărmană și neajutorată!
Oh, te rog, spune-mi! O să-i facă ceva rău?
— Aici suntem în Connecticut, răspunse sever Matthew. Oamenii vor respecta legea. O vor aduce la proces, probabil. Dacă dovedește că e nevinovată, nu prea are ce să i se întâmple.
— Dar ce-o să-i facă acum, în seara asta, înainte de proces?
— De unde să știu eu? Ia mai termină cu întrebările, fato. N-avem și-așa destule necazuri în casă-n seara asta?
Se lăsă să cadă pe un scaun și-și prinse capul în mâini.
— Du-te și te culcă, Kit, o îndemnă Rachel, temându-se de alt scandal. S-ar putea să avem nevoie de tine mai târziu.
Kit se uită de la unul la altul, neputincioasă și îngrozită. Nu aveau de gând să facă nimic. Nu se mai putu controla; izbucni în lacrimi și părăsi în fugă încăperea.
Sus, în camera ei, se sprijini cu spatele de ușă, încercând să-și adune gândurile. Trebuia să ajungă la Hannah neapărat. Orice s-ar fi întâmplat, nu putea să stea acasă și să o lase pe Hannah să
înfrunte singură gloata aceea. Dacă ar fi putut să ajungă la ea la timp, să o prevină… Mai departe nu se mai putea gândi.
Își smulse din cui pelerina și, cu cizmele de piele în mână, se furișă pe scări. Nu îndrăznea să tragă zăvorul de la ușa din față, așa că străbătu în vârful picioarelor salonul de oaspeți friguros și trecu în camera din spate, apoi se strecură afară, în grădină, prin ușa de la 165
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
șopron. Auzi niște strigăte în depărtare, își trase repede cizmele în picioare și o luă la fugă pe drum.
În piațeta unde se afla Casa de Adunare se sprijini o clipă de un copac ca să se orienteze. Mulțimea se aduna, erau mai bine de douăzeci de bărbați și de tineri, însoțiți de câteva femei, cu torțe aprinse, făcute din lemn de pin. Înverșunarea oamenilor creștea, se simțea din strigătele răgușite și din țipetele femeilor; o teroare cum nu mai cunoscuse vreodată se așternu ca o ceață peste mintea lui Kit. Pentru o clipă doar, i se tăiară picioarele și se sprijini de copac să nu cadă. Apoi mintea i se limpezi la loc și ocolind piațeta, trecând iute de la un copac la altul ca amerindienii, o apucă pe strada Mare și apoi pe drumul de la Miazăzi.
Era prima oară când vedea Lunca în bătaia lunii. Se întindea liniștită și tăcută, învăluită în aburi subțiri de ceață plutitoare. Găsi cărarea cu ușurință, trecu pe lângă pâlcul întunecat de sălcii, apoi văzu în față Iazul Mierlei, adânc și strălucitor, dar zări și o mică
pâlpâire roșiatică – probabil fereastra lui Hannah.
Ușa bătrânei nici măcar nu era zăvorâtă. Înăuntru, lângă tăciunii care încă mai scânteiau, Hannah moțăia pe scaunul ei. Kit îi puse mâna pe umăr încetișor.
— Hannah dragă, spuse ea, străduindu-se să nu gâfâie. Trezește-te! Sunt eu, Kit. Trebuie să vii cu mine cât mai repede.
— Ce s-a-ntâmplat? se trezi dintr-odată Hannah. Vin apele?
— Nu mai vorbi, Hannah. Pune pelerina asta. Unde sunt pantofii? Uite, aici, întinde piciorul, repede! Și-acum…
Nu aveau nicio clipă de pierdut. Imediat ce pășiră în întuneric, auziră strigătele. Torțele păreau a fi foarte aproape.
— Nu pe-acolo! Pe cărare, spre fluviu!
La adăpostul tufișurilor întunecate, Hannah se clătină și o strânse de braț pe Kit. Nu voia să se mai clintească din loc.
— Kit! Ce-i cu oamenii ăștia?
— Șșș! Hannah, draga mea, te rog…
