— Și mie mi-ar plăcea, copilă, rosti Hannah cu blândețe.
— Mai ții minte cum spunea Nat, că-i ca-n psalmul pe care-l citeam eu în ziua aia? întrebă copila visătoare. „Pacea să fie între zidurile tale”.
— Ei bine, o întrerupse abrupt Kit, adio pace, dacă n-ajungem acasă cât mai repede.
Trase de ușă și în clipa aceea, împins de vântul de noiembrie, un ghem de iarba-fiarelor se strecură în casă, împrăștiind firicele albe ca pânza de păianjen. Prudence se întoarse să o îmbrățișeze pe Hannah.
Kit avea să-și amintească de multe ori imaginea care o urmărea în continuare în semiîntunericul de pe drum. Oare fusese vorba de o presimțire, se întreba ea, oare de aceea se dovedise atât de emoționant momentul acela? Fusese vreo premoniție că era ultima după-amiază pe care aveau să o mai petreacă toate trei împreună în căsuță? Mai târziu avea să-și amintească și cum se străduise în zadar pe drumul de întoarcere să afle răspunsul despre care Hannah îi spunea că se găsește mereu în inima ei. Când ajunse acasă, Rachel o mustră.
— Ai întârziat foarte mult, Kit. Urât din partea ta că n-ai venit la Predică. Unchiul tău s-a supărat foarte tare. Și John Holbrook a venit cu noi acasă să-și ia rămas-bun de la tine și de la Mercy.
— Rămas-bun? Dar unde se duce John?
Rachel aruncă o privire de cealaltă parte a camerei, unde Judith așeza masa lângă foc. Dar Judith, cu ochii roșii de plâns, nu spuse nimic.
— Ce s-a întâmplat, mătușă Rachel? întrebă Kit, uluită.
157
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
— John s-a înscris la rezerviști. Pleacă un detașament din Hartford să ajute câteva orașe la nord de Hadley, în Massachusetts, unde atacă amerindienii, iar John s-a oferit să meargă cu ei.
— Să lupte?
Kit era prea uluită să mai dea dovadă de tact.
— Ce să zic, numai soldat nu mi l-aș fi imaginat pe John.
— Aveau nevoie de un doctor, iar John a învățat multă medicină
anul ăsta.
— Dar de ce tocmai acum, când mai are atâta de învățat?
— Cred că așa a ales el să se despartă de dr. Bulkeley, îi explică
Rachel. Bietul băiat atâta s-a mai chinuit să împace ideile lui Gershom cu felul în care a fost el crescut. Acum se pare că doctorul o să publice un tratat în favoarea guvernatorului Andros și a noului guvern, iar John n-a mai putut să suporte. Cu toții suntem de părere că-i de admirat.
— Eu, una, nu sunt! ridică glasul Judith. Eu cred că-i doar încăpățânare ce face el.
— Nu-i drept, Judith, zise Mercy de lângă foc.
Părea chiar mai palidă și mai obosită decât de obicei.
— Cred c-ar trebui să fii mândră de el.
— Ei, uite că nu sunt, replică Judith. Ce importanță are ce scrie dr. Bulkeley? Acum, John n-o să mai primească nicio biserică și n-o să mai poată nici să se-nsoare, nici să ridice o casă!
Lacrimile o podidiră din nou.
— O să se-ntoarcă, îi aminti Rachel. Expediția nu durează mai mult de câteva săptămâni.
— De Crăciun n-o să fie aici. Dacă i-ar fi păsat măcar un pic de mine, n-ar fi plecat deloc.
— Judith, rușine! spuse mama ei. Fă bine și încetează cu plânsul până nu vine taică-tău.
Mercy începu să vorbească prudent.
158
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
— Încearcă să înțelegi, Judith, spuse ea încet. Uneori nu-i vorba că unui bărbat nu-i pasă. Uneori trebuie să-și dovedească lui însuși ceva. Nu cred că John a vrut să plece. Nu știu de ce, dar cred că n-a avut de ales.
Judith nu dorea însă deloc să fie consolată.
— Habar n-am despre ce vorbești, se răsti ea. Tot ce știu e că
eram cât se poate de fericiți, iar acum a stricat totul!
159
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
Capitolul 17
La cinci zile după plecarea lui John Holbrook, Judith se îmbolnăvi. La început, mama sa crezu că se plânge numai pentru că
