— Oricum s-ar chema, sunt născocirea diavolului. Să faci așa ceva e blasfemie curată. Sper să fie tratați cu toată asprimea.
Mai erau două zile până la Ziua Predicii de joi, când urma să se aplice pedeapsa în public. Kit înțelese că într-un fel sau altul trebuia să îndure așteptarea. Cu toate că, de fapt, știa despre cine era vorba.
Degeaba își tot spunea că pe fluviu treceau zeci de corăbii de negoț
și că Delfinul ar fi putut fi de mult în larg. Kit știa deja foarte bine cine avea să fie unul din vinovații expuși în butuci, și la fel și Judith, după felul în care strângea din buzele ei frumoase.
Joi, la prânz, Kit se lăsă păgubașă: nu-și putea vedea de treburi și pace. Oricât ar fi dat înapoi în fața acelei încercări grele, știa că nu se va putea feri de ce urma. Nu se putea împăca, însă, cu gândul că
trebuia să bată tot drumul până la Casa de Adunare în tovărășia lui Judith. Cu o oră înainte de Adunare, când toți ai casei aveau câte ceva de făcut, se furișă afară și o porni pe strada Principală cu inima strânsă de teamă.
149
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
La început, abia reuși să vadă butucii unde se pedepseau răufăcătorii. Erau înconjurați, ca întotdeauna, de o mulțime de gură-cască și de trecători. Nu era un loc potrivit pentru o fată
neînsoțită, dar trebuia să vadă cu ochii ei. Se apropie, încleștându-și pumnii.
Da, cei trei făceau parte din echipajul de pe Delfin, și niciunul nu dădea vreun semn de remușcare. Unul dintre ei își ținea capul în jos, ursuz și scârbit. Nat și marinarul roșcat pe care-l văzuse vopsind figurina de la prora a Delfinului în dimineața aceea pe fluviu se întreceau vioi în ocări cu o mână de băiețandri, slugi de prin oraș, care se opriseră să se distreze nițel de asemenea spectacol; cei doi vinovați se țineau pe poziții cu neobrăzare, spre încântarea privitorilor. În ciuda replicilor iuți, lupta fusese inegală, după cum constată Kit văzând urmele de noroi care pătau scândurile grosolane ale butucilor. Chiar atunci, un cotor de măr zbură prin aer și îi ricoșă lui Nat în frunte. Mulțimea izbucni în urale la adresa țintașului, dar se bucură încă și mai zgomotos auzind răspunsul lui Nat.
— Ai grijă cum vorbești, derbedeule! strigă un fermier, văzând-o pe Kit că roșește. E și-o doamnă de față.
Nat își răsuci puțin capul, vreo două degete, căci mai mult nu putea din cauza scândurilor în care era prins, și o privi, dar nu păru că o recunoaște. Prezența ei strica tot jocul. Băiețandrii adunați se risipiră care încotro, iar pentru o vreme nu-i mai băgă nimeni în seamă pe cei trei prizonieri. Mânată de un imbold, jumătate milă, jumătate necaz, Kit ieși de la adăpostul copacilor.
Nat o privi cum înaintează fără nicio sclipire în ochii albaștri.
Când ajunse chiar în fața lui, văzu vânătaia lăsată de proiectilul aruncat. Deodată o podidiră lacrimile.
— Kit, pentru numele lui Dumnezeu, șuieră Nat ca turbat, pleacă
de aici! Pleacă imediat!
150
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
Kit mai făcu un pas înainte, intenționat. Băgă de seamă că
scândurile aspre îi rodeau încheieturile arămii, puternice.
— Nat, e îngrozitor! izbucni ea. Nu pot să te văd în oroarea asta!
— Stau foarte bine, mulțumesc, o asigură el. Nu-ți irosi tu mila pe mine. E mai mare decât multe cabine de corabie în care-a trebuit să dorm.
— Și nu pot să fac chiar nimic? Ți-e foame?
— Gata, nu mai încerca s-o faci pe doamna cea milostivă. A meritat cu vârf și îndesat. Aș mai sta aici încă cinci ceasuri, numai să
mai văd o dată ce față a făcut sir William în seara aia.
Băiatul ăla era ceva de speriat! Fata se întoarse pe călcâie, înfoindu-și fustele. Nu-i conveni deloc că, după ce că-și făcuse griji degeaba, mai avusese și spectatori, niște orășeni care o porniseră
din vreme înspre predică.
Cu siguranță că aveau acum un subiect numai bun de bârfă. Cu capul sus, se strădui să meargă cât mai elegant, cum i se cuvenea unei doamne. La ușa Casei de Adunare se opri să citească anunțul afișat.
„Pentru furtul unor dovleci de pe câmp și pentru aprinderea unui foc într-o locuință, cei trei vor fi puși în butuci cu o oră înainte de predică și vor fi scoși la o oră după terminarea ei. Vor plăti o amendă de patruzeci de șilingi fiecare și pe viitor li se interzice dreptul de a mai trece hotarele orașului Wethersfield, sub pedeapsa a treizeci de lovituri de bici la stâlp.”
Curajul o părăsi pe Kit. Pur și simplu nu putea intra în Casa de Adunare. Nu putea suporta să stea acolo și să asculte cum se citește sentința aceea. Nu putea da piept cu familia, cu șoaptele și cu privirile care ar fi transformat banca lor într-un adevărat stâlp al infamiei. Își strânse fustele pe lângă ea și o porni prin iarbă, dădu un ocol larg prin piațetă și fugi acasă la unchiul său. Era prima oară
când îndrăznea să lipsească de la Predica de joi de când venise la Wethersfield.
151
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
Familia sa plecase deja către Casa de Adunare, iar Mercy, prinsă
cu torsul lânii, nu o auzi intrând. Kit se strecură pe scări, dar dormitorul gol nu era refugiul de care avea nevoie. Trebuia să stea de vorbă cu cineva. Mercy ar fi putut să o asculte cu blândețe, desigur. Dar cum i-ar fi putut povesti lui Mercy despre Nat? O
singură persoană o putea înțelege.
„Cu ocazia asta, îi duc și bucata de stofă lui Hannah”, se gândi Kit. „Cel puțin, după-amiaza asta pot să fiu sigură că n-o să mă-ntâlnesc cu niciun prieten marinar pe acolo.” Se furișă din nou pe scări și o apucă pe o cărare întortocheată prin Luncă, înspre Iazul Mierlei.
— Nu-ți face griji, copilă, spuse Hannah pe un ton înțelept, după
ce Kit isprăvi de istorisit. Butucii nu-s chiar așa o mare scofală. Și-am stat și eu în ei.
