— Ba da, cred că William are gânduri serioase. Dar nu-ți face griji, draga mea. Nimeni n-o să te zorească, să știi, cu atât mai puțin William. E un tânăr foarte cumsecade. Sigur că acum sunteți niște străini unul pentru celălalt. Dar cred că nu va trece mult și veți găsi o mulțime de subiecte de conversație.
„Oare?” se întrebă Kit, în timp ce urca spre dormitor. Îndoielile nu-i dădură pace toată săptămâna. Mai trecu o sâmbătă, apoi încă
70
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
una, apoi a treia și a patra, iar vizitele lui William deveniră un obicei. „Am s-o rog pe Mercy să mă-nvețe să tricotez”, se hotărî Kit după cea de-a doua sâmbătă, înarmându-se apoi cu lână și cu andrele. Cel puțin așa își ținea mâinile ocupate și avea o scuză să se ferească de privirea aceea stăruitoare.
Pentru William, felul în care își petreceau serile părea să
funcționeze de minune. Îi era de ajuns să stea de cealaltă parte a camerei și să o privească. Pentru Kit era ceva măgulitor, trebuia să
recunoască. Era cel mai râvnit burlac din Wethersfield și, în felul lui masiv, n-arăta rău deloc. Uneori, când tricota și simțea privirea lui William pe chipul ei, simțea că i se întretaie ușor respirația – o senzație ciudată și deloc neplăcută. Apoi, tot atât de repede, simțea cum o cuprindea revolta. Era atât de sigur pe el! N-o întrebase nimic, dar o includea deja în planurile sale, cu aceeași precizie cu care își calcula cheresteaua adunată.
Poate că nu s-ar fi gândit atât de mult la William dacă ar mai fi avut și altceva care să rupă lunga monotonie de la o sâmbătă la alta.
Deși părea incredibil, toate zilele erau la fel, tot ce se schimba erau corvezile care umpleau fiecare ceas al zilei, de la răsărit până la apus. Ai fi crezut că la un moment dat venea și vremea când toate erau rostuite și mai rămânea și un pic de timp liber, dar nu, mereu apăreau alte și alte treburi de făcut. După tunsul oilor, se pricopsiseră cu un munte întreg de lână cenușie care trebuia spălată, albită și vopsită, cât să o țină pe Mercy ocupată cu dărăcitul, cu torsul și cu țesutul un an întreg. Aveau de scos apă, de frecat rufele, de plivit și de săpat rândurile nesfârșite de legume.
Niciuna dintre aceste sarcini nu era pe placul lui Kit. Mâinile sale erau neîndemânatice nu din nepricepere, ci din revoltă, care-i înțepenea degetele. Era Katherine Tyler. Nu fusese crescută să facă
muncă de sclav. William Ashby era singura persoană din Wethersfield care nu se aștepta ca ea să trebăluiască întruna, care nu avea nicio pretenție, dar îi oferea fetei admirația lui constantă, ca 71
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
dovadă că nu era chiar lipsită de orice valoare. Nu era de mirare că
ajunsese să aștepte cu nerăbdare seara de sâmbătă.
72
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
Capitolul 8
— Trebuie plivite rândurile de ceapă din lunca de la miazăzi, le anunță Matthew într-o dimineață de la începutul lui iunie. Dacă
Judith și Katherine pot lipsi de-acasă, atunci să se ocupe de asta până la prânz.
Cele două fete care porniră la drum imediat după micul dejun nu mai păreau așa de diferite ca în ziua de Adunare. Revoltate să o tot vadă pe Kit cum își strică hainele la frecat podelele și la gătit, Rachel și Mercy îi croiseră o rochie de stambă exact ca a lui Judith. Era țesută grosolan și avea o croială simplă, lipsită de orice garnitură, dar era cu siguranță mult mai potrivită pentru munca în gospodărie. Era limpede, de asemenea, că îi ușurase relația cu verișoara ei. În dimineața aceea, Judith se purta aproape prietenos.
— Ce zi frumoasă! exclamă ea. Nu te bucuri că nu trebuie să mai stăm în casă, Kit?
Kit era foarte veselă. O zi superbă, într-adevăr: cerul era senin, soarele strălucea, iar câmpurile și pădurile erau scăldate în verde-deschis. De o parte și de alta a drumului creșteau margarete și flori de piciorul-cocoșului, și chiar dacă păreau șterse și răzlețe față de întinderile viu colorate din Barbados, nu erau lipsite de farmec. În plus, pentru prima oară de când venise la Wethersfield, nu mai simțea frigul.
Fetele lăsară în urmă Casa de Adunare, o luară pe strada Scurtă
și merseră mai departe pe drumul de la Miazăzi, așa cum i se spunea. Lunca Mare, îi explică Judith, era pajiștea cuprinsă în bucla largă a fluviului.
— Aici nu locuiește nimeni, îi spuse Judith, pentru că primăvara fluviul se revarsă și uneori inundă toată lunca. Când se retrage apa, atunci putem să folosim terenurile. E pământ bun, gras, și fiecare proprietar are câte un teren aici, ori pentru păscut vitele, ori pentru 73
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
grădină. Tata are dreptul la un teren mai mare, dar n-are cine să-l ajute.
Cum ieșiră din pâlcul de copaci, Lunca Mare se așternu la picioarele lor, iar lui Kit i se tăie răsuflarea. Nu se așteptase nici pe departe la așa ceva. Din clipa aceea, nu-și explica nici ea cum, Lunca puse întru totul stăpânire pe ea. Se întindea cât vedea cu ochii, în toate direcțiile, formând o mare liniștită de verde, presărată pe ici, pe colo, cu câte un mesteacăn singuratic și majestuos. La ce o ducea cu gândul, la câmpurile de trestie de zahăr sau la oceanul care se străduia la nesfârșit să atingă cerul? Sau poate că senzația aceea de libertate, întinderea și lumina din luncă îi aminteau toate de acasă?
„Dac-aș putea veni aici singură, fără Judith, fără nimeni”, își spuse ea. „Într-o zi am să mă-ntorc, când o să am timp, să stau aici, nemișcată, și să privesc.” Nu-și imagina cât de des urma să se întoarcă acolo și nici nu putea ști că în lunile următoare, Lunca avea să-i aducă mereu pace, liniște și alinare pentru inima ei zbuciumată, așa cum părea să-i promită atunci.
— La ce te uiți? o întrebă Judith întorcându-se nerăbdătoare.
Terenul tatei e mai departe.
— Mă gândeam ce-o fi cu căsuța de-acolo, spuse Kit, în loc de scuză. Parcă spuneai că nu locuiește nimeni aici.
Undeva departe, în dreapta lor, pe malul unui iaz mocirlos, un fuior de fum se încolăcea domol deasupra unui horn așezat într-o rână. Dincolo de colibă se mișcă ceva. Ce era, o umbră sau o siluetă
aplecată?
— Ah, e văduva Tupper.
Judith își ascuțise tonul, plină de dispreț.
— Numai Hannah Tupper ce-ar sta pe-aici, lângă Iazul Mierlei, chiar la marginea mlaștinii, dar, na, ei îi place. N-au reușit s-o facă
să plece.
— Dar dacă se umflă fluviul?
