Sau ți-a otrăvit și dumitale mințile profesorul?
— Cred că ar trebui să păstrăm Carta, domnule, spuse John cu ochii la foc și cu tulburare în glas. Dar dr. Bulkeley spune că, de fapt, în Connecticut s-a interpretat greșit Carta. Cunoștințele sale de Drept sunt impresionante. Dumnealui spune că-n tribunalele noastre nu se face întotdeauna dreptate și că…
— Ha!
Matthew Wood își împinse scaunul în spate și se ridică în picioare.
— Dreptate! Ce știți voi, ăștia tinerii, despre drepturi și dreptate?
Ați crescut în puf, atâta știți. Ați doborât voi vreun copac, în mijlocul pădurii, v-ați construit vreo casă cu mâna voastră? Ați 68
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
alungat voi lupii și amerindienii? V-au înghețat vouă oasele? V-au ghiorțăit vouă mațele de foame iarna? Cei care-au construit orașul ăsta știau foarte bine ce-i dreptatea. Și știau că nu la rege o s-o găsească. Singurele drepturi care merită atâta chin și-atâtea sacrificii sunt drepturile oamenilor liberi – liberi și egali în fața lui Dumnezeu să-și facă singuri dreptate. O sa vedeți voi. Țineți minte ce vă spun eu, într-o zi o să vedeți și-o să vă pară rău!
Porni în sus pe scări călcând apăsat, fără să-și ia rămas-bun de la nimeni.
Of, Doamne. Chiar trebuiau să strice orice moment plăcut cu toată cearta asta absurdă? După plecarea lui Matthew, conversația cam luă sfârșit. Kit tresări când ceasul pătrat din colț bătu ora opt.
Nu trecuse decât un ceas! I se părea că era de departe cea mai lungă
seară din viața ei. William se ridică fără grabă în picioare.
— Vă mulțumesc pentru primire, doamnă Wood, spuse el politicos.
John ridică privirea, surprins că timpul trecuse atât de repede, și urmă exemplul lui William. Când ușa se închise în urma lor, Kit scoase un oftat lung.
— Ei, și cu asta basta! exclamă ea. Cel puțin nu mai trebuie s-o mai luăm de la capăt.
— Nu, până sâmbăta viitoare, seara, râse Mercy.
Kit clătină hotărâtă din cap.
— De întors nu se mai întoarce, zise ea.
Oare chiar răsufla ușurată de-a binelea?
— Dar de ce spui asta, copilă? o întrebă Rachel, ațâțând focul.
— N-ați văzut? Abia dac-a scos o vorbă. Și-apoi unchiul Matthew…
— Ei, toată lumea-l știe pe tata.
Judith clasă subiectul cu nepăsare.
— William a spus că-ncepe să-și ridice casa, nu? Ce vrei mai mult de-atât?
69
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
— A spus asta doar așa, în treacăt.
— William Ashby n-a spus nimic doar în treacăt în viața lui, replică Judith. Știa foarte bine ce spune.
— Dar nu înțeleg, ce dacă-și construiește…
— Tu chiar nu pricepi nimic, Kit? o luă peste picior Judith. Tatăl lui William i-a dat bucata de pământ acum trei ani, când a împlinit șaisprezece ani, iar William a spus că n-o să înceapă construcția până nu se hotărăște.
— Prostii, Judith. Nu se poate să aibă asemenea gânduri – atât de repede –, nu-i așa, Mercy?
— Mă tem că se poate.
Mercy zâmbi văzând cât era de uluită verișoara sa.
— Și eu cred că William ne-a spus de fapt tuturor, și mai ales ție, că s-a hotărât deja. Kit, fie că-ți place, fie că nu, William are de gând să te curteze.
— Dar eu nu vreau! exclamă Kit aproape cuprinsă de panică. Nu vreau să vină deloc. Nici… nici măcar nu putem să vorbim unul cu altul!
— Mie mi se pare că ești cam pretențioasă, izbucni Judith. Nu-ți dai seama că dacă vrea, William e-n stare să ridice cea mai frumoasă
casă din Wethersfield? Mai trebuie să te mai și distreze?
Rachel o apucă de umeri pe Kit ca să o liniștească.
— Fetele te tachinează și atâta tot, Katherine, spuse ea cu blândețe.
— Deci nu credeți că…
