- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
Capitolul 7
Despre ce să mai vorbească acum? se întreba Kit disperată. Își privea întruna mâinile împreunate și nu voia cu niciun chip să
ridice ochii înspre tânărul așezat de cealaltă parte a șemineului, pe bancă. Știa că ar fi întâlnit privirea fixă a lui William Ashby. De jumătate de ceas stăteau așa. Oare despre ce vorbeau oamenii când venea un tânăr în vizită la o fată? Ea trebuia să întrețină mereu conversația? Kit făcuse tot ce-i stătuse în putință, dar William părea să se mulțumească să stea acolo, cu spatele drept, țeapăn, cu mâinile lui mari și puternice așezate cuminți pe genunchii robuști, îmbrăcat în pantaloni de lână. Arăta impresionant în haina lui de postav de culoarea scorțișoarei și cămașa de olandă fină. Căciula lucioasă din blană de castor și mănușile albe erau aranjate cu grijă pe un scaun aproape de ușă. Lui William parcă i se părea suficient să vină să
stea acolo și-atât. Aparent, partea cu conversația îi revenea fetei.
Mătușa Rachel făcuse focul special pentru ei în salonul de oaspeți și pusese niște lumânări pe masă. Din bucătărie, de dincolo de hol, Kit auzea vocile celorlalți, care se instalaseră comod în fața șemineului, lângă un foc care încă se dovedea binevenit în serile răcoroase de mai. În seara aceea, și-ar fi dorit să fie dincolo, cu ei.
Acum, până și cititul Bibliei i se părea o idee bună. Trase adânc aer în piept și mai făcu o încercare.
— Mereu e-așa de răcoare în Noua Anglie, chiar și în mai?
William stătu puțin pe gânduri.
— Cred că primăvara aceasta este ceva mai caldă ca de obicei, răspunse el până la urmă.
De parcă rugile i-ar fi fost ascultate, cineva bătu la ușa de la intrare, iar când mătușa Rachel se duse să deschidă, Kit auzi vocea lui John Holbrook. Mătușa sa îl întâmpină cu căldură și după câteva 66
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
clipe strecură capul prin ușa salonului; privirea ei înțelegătoare îi învălui pe cei doi tineri tăcuți.
— N-ați vrea să veniți și voi? le sugeră ea. A venit John Holbrook în vizită și putem să facem niște floricele de porumb.
Binecuvântată fie mătușa Rachel!
Miezul alb, pufos, avu darul să-l mai destindă pe William.
Floricelele aveau ceva irezistibil. John, de obicei palid în obraji, se înroșise de la căldură și mânuia cu îndemânare recipientul cu mâner lung în care pocneau boabele. Judith parcă înflori deodată în lumina focului, iar râsul ei era molipsitor. Ochii lui Mercy străluceau de bucurie. Rachel, folosindu-se de ce-i mai rămăsese din farmecul pe care-l avusese probabil odinioară reuși să-l atragă pe William, dacă nu în cercul lor, măcar în apropiere. Până și Matthew se mai înmuie un pic, cât să-l întrebe politicos:
— Tatăl tău și-a terminat de cosit toate pământurile?
— Da, domnule, îi răspunse William.
— Am văzut că taie niște copaci dincolo de strada Patimilor.
— Da, am de gând să-mi construiesc casa la toamnă. Am însemnat niște mesteceni buni de șindrilă.
Kit se uită lung la el. William nu scosese atâtea cuvinte toată
seara. Mătușa Rachel îl încurajă.
— Mi-a spus soțul că ai fost numit verificator de cadastru, zâmbi ea. E o mare onoare pentru cineva atât de tânăr.
— Vă mulțumesc, doamnă.
— Am auzit de atâtea și atâtea împroprietăriri, încât trebuie să fie vorba de o sarcină importantă, adăugă Mercy amabil.
— Da, recunoscu William. Adunarea a votat și a hotărât să nu mai existe niciun teren nerevendicat în tot comitatul Hartford.
— O mișcare înțeleaptă, comentă Matthew. De ce să-i lăsăm pământ guvernatorului numit de rege, ca să-l împartă după bunul lui plac?
William se întoarse respectuos către bărbatul mai vârstnic.
67
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
— Nu vă este teamă, domnule, că l-am putea mânia pe rege încă
și mai mult prin astfel de acțiuni pripite? întrebă el.
— Așa teamă ți-e să-l mânii pe rege? îl luă Matthew peste picior.
— Nu, domnule, dar n-avem nicio speranță că am putea rezista în fața lui. Dacă ne supunem acum guvernatorului trimis de el, fără
răzvrătire, n-am avea oare mai multe șanse să ne păstrăm o parte din drepturi și privilegii? Dacă-l provocăm și-i stârnim mânia, se prea poate să le pierdem pe toate.
Lui Kit mai că nu-i venea să creadă. Deci William Ashby nu era nici mut, nici prostănac. Îndrăznea chiar să-i țină piept unchiului ei!
Cu un sentiment nou, de respect, se îndreptă spre el și-i întinse castronul cu floricele, adăugând și-un zâmbet care-l trimise la loc în starea lui obișnuită, adică tăcut și roșu-stacojiu la față. Matthew Wood nu observase întreruperea.
— Dacă predăm Carta, pierdem tot, tună el. Colonia Connecticut a primit Carta de la regele Charles acum douăzeci și cinci de ani.
Garantează fiecare drept și privilegiu pe care l-am câștigat, pământul de sub picioarele noastre și legile pe care ni le-am făcut noi aici. Regele James n-are niciun drept să preschimbe angajamentul făcut de fratele său. Tu ce spui, domnule Holbrook?
