74
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
— Păi, asta s-a și-ntâmplat acum patru ani. Casa ei a ajuns sub apă. Nimeni nu știe unde s-a ascuns, dar când s-au retras apele, a apărut iar. A curățat tot mâlul și și-a văzut de-ale ei ca și cum nu s-ar fi întâmplat niciodată nimic. Acolo stă de când mă știu.
— Singură?
— Cu pisicile ei. Mereu are câte una prin preajmă. Oamenii zic că-i vrăjitoare.
— Crezi în vrăjitoare, Judith?
— Poate că nu, se îndoi Judith. Oricum, mă cam trec fiorii când o văd. E ciudată, asta-i limpede, și nu vine niciodată la Adunare. Nu m-aș apropia prea mult de ea.
Kit privi în urmă la silueta aplecată, care amesteca ceva într-un ceaun cu un băț lung. I se zbârli părul. Poate că nu era decât niște săpun, desigur. Ea însăși doar ce amestecase într-un ceaun, cu o zi înainte – numai ea știa cât de tare o dureau încă brațele. Dar silueta aceea singuratică, înfășurată într-un șal jerpelit… nu era greu să-ți imaginezi că făcea tot felul de fierturi tainice. Grăbi pasul ca să o ajungă din urmă pe Judith.
Rândurile lungi de ceapă păreau a se întinde la nesfârșit, iar buruienile năpădiseră deja vârfurile verzi și ascuțite, proaspăt răsărite, care abia se mai zăreau. Judith se lăsă în genunchi cu naturalețe și începu să smulgă ierburile cu putere. Verișoara sa nu înceta să o uimească pe Kit. Judith, atât de orgolioasă din fire, atât de arogantă, atât de mândră de buclele ei aranjate perfect pe umeri, atât de pretențioasă în privința gulerașului ei de olandă alb imaculat, singura podoabă care-i era permisă, tocmai ea să
îngenuncheze așa în țărână și să se-apuce de o muncă pe care niciun un sclav de înaltă clasă din Barbados n-ar fi acceptat să o facă. Ce țară ciudată!
— Hei, ce mai aștepți? o întrebă Judith. Tata a zis că trebuie să
facem trei rânduri și-abia după aceea putem merge acasă să
mâncăm de prânz.
75
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
Kit se aplecă încetișor și apucă fără tragere de inimă o mână de buruieni. Când trase a doua oară, smulse cu totul și-un fir de ceapă.
Îi aruncă o privire lui Judith să vadă dacă băgase ceva de seamă, apoi, simțindu-se vinovată, strecură înapoi în pământ rădăcina și bătători bine cu palmele pământul din jur. Ei, drăcie, trebuia să fie atentă și la firele alea de ceapă! Îi veni deodată să-și plângă de milă
și chiar o podidiră lacrimile. Ce-o fi căutat ea acolo? Cum să stea nepoata lui sir Francis Tyler pe vine într-un strat de ceapă?
Începu să tragă de buruieni. Dacă se mărita cu William Ashby, oare acesta se aștepta să-i plivească ea legumele? Cât se gândi la asta, mâinile îi rămaseră nemișcate. Nu, era convinsă că n-ar fi făcut el așa ceva. Oare mama lui, îmbrăcată atât de elegant la Adunare, pusese vreodată mâna pe vreo buruiană? Kit ar fi fost gata să jure că
sub mănușile fine nu se ascundea nicio bătătură. Știa de acum că
oamenii mai simpli care ocupau ultimele rânduri din Casa de Adunare erau servitorii familiilor înstărite din Wethersfield. Mai mult ca sigur că William avea și el servitori. Își șterse lacrimile cu mâna murdară. Poate era totuși în stare să îndure munca aceea pentru o vreme, dacă viitorul îi oferea o scăpare.
Chiar la amiază i se oferi o scăpare mult mai rapidă. Cele două
fete se întoarseră acasă și o găsiră pe Mercy în culmea entuziasmului. Fetei îi jucau luminițe în ochii cenușii.
— Kit, n-o să-ți vină să crezi ce s-a întâmplat! Dr. Bulkeley le-a propus în consiliul orașului ca tu să mă ajuți la vară cu școala!
— Școala? repetă Kit. Predai la școală, Mercy?
— Doar niște ore pentru copiii mici, pe timpul verii. Dacă mă
ajuți, pot să iau mai mulți elevi.
— Și ce-i înveți?
— Alfabetul. Și cum să-și citească și să-și scrie numele. N-au cum să meargă la gimnaziu dacă nu știu să citească și mulți părinți nu pot să-i învețe.
— Unde-i școala asta?
76
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
— Aici, la noi în bucătărie.
— Nu prea mă pricep la copii, spuse Kit neîncrezătoare.
— Dar știi să citești, nu-i așa? John Holbrook i-a spus domnului Bulkeley că citești la fel de bine ca el.
Kit tresări. Oare John îi povestise domnului Bulkeley și conversația pe care o avuseseră pe corabie? Probabil că nu, altminteri n-ar mai fi propus numele ei. Niciodată nu îndrăznise să
amintească de cărți în casa aceea, unde nu se găsea decât o Biblie.
— Da, sigur că știu să citesc, recunoscu ea cu prudență.
— Ei bine, o să vină domnul Eleazer Kimberley, învățătorul, să te testeze. După aceea, săptămâna viitoare începe școala. Și tata-i mulțumit așa, Kit. O să avem amândouă o leafă.
— O leafă adevărată?
