Din întâmplare, îi alesese pe cei mai neascultători copii din școală
pentru rolul tâlharilor. Iar nefericitul care se nimerise să-l joace pe călător era un încrezut mic pe care nimeni nu putea să-l sufere.
Călătorul încrezător își intră în rol la fel de conștiincios cum își citise și abecedarul. O luă la pas printre bănci, cu nasul pe sus, de la Ierusalim spre Ierihon. Din spatele banchetei cu spetează țâșniră
tâlharii, care-l atacară puși pe răzbunare.
— Stați, stați! îi atenționă Kit. Tom! Stephen! Doar ne prefacem!
Dar atenționarea ei se pierdu în vacarm. Copiii nu mai pomeniseră o asemenea ocazie, și mai aveau și binecuvântarea învățătoarei. Hainele lui Peter chiar erau în pericol. Țipetele lui ascuțite erau sincere. Jonathan, uitându-și cu totul de rol, năvăli peste copii și se apucă să care pumni în stânga și-n dreapta. Hangița se grăbi să-l apere pe călător cu mătura. Kit și Mercy se mișcară
iute, dar era deja prea târziu.
Cu coada ochiului, Kit zări cele două siluete înalte în pragul ușii de la bucătărie. Apoi, înainte ca ea să ajungă la copiii care se încăieraseră, un baston venit parcă de nicăieri se abătu peste spinarea unuia dintre ei, complet luat prin surprindere. După o 83
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
ploaie de lovituri însoțită de pocnete și de urlete de durere, liniștea și ordinea puseră deodată stăpânire pe încăpere. Peste capetele supuse ale copiilor, Kit și Mercy dădură cu ochii de oaspeții lor, domnul Eleazer Kimberley, învățătorul, și pastorul John Woodbridge.
— Ce înseamnă toată zarva asta? întrebă domnul Kimberley. Am venit să vă inspectăm școala, domnișoară Wood, și-am nimerit în plin balamuc.
Mercy dădu să răspundă, dar Kit i-o luă înainte.
— E numai vina mea, domnule. Încercam o idee nouă.
— Ce fel de idee?
— E bine, domnule, le citeam o poveste din Biblie și m-am gândit că ar fi mai… mai instructiv, poate, să… într-un fel… să o… ei bine, să o jucăm, și…
— Să o jucați!
— Ca pe o piesă de teatru, știți, bâigui Kit, încurcată de groaza care începuse să se citească pe chipurile lor.
Domnul Kimberley părea să se sufoce.
— Jucați teatru! Cu Biblia!
Pastorul Woodbridge o fixa sceptic pe Mercy.
— Ce-a fost în capul tău, Mercy, să-i lași să facă așa ceva?
Mercy își împreună strâns mâinile.
— Eu… Eu… Nu mi-am dat seama ce făceau, domnule, îngăimă
ea. Nu m-am gândit că joacă teatru.
— Sunt șocat și dezamăgit, replică el sever. Auzisem numai lucruri bune despre școala voastră.
Domnul Kimberley flutură bastonul înspre copiii tăcuți.
— Mergeți direct acasă, băieți și fete. Școala s-a terminat. Să nu mai veniți mâine. Vă trimitem noi vorbă dacă se mai țin orele.
— O, vă rog, domnule Kimberley, îl imploră Kit, în vreme ce copiii se strecurau unul câte unul pe ușă afară și ieșeau din casă. Nu 84
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
se poate să închideți școala din cauză că am făcut eu asta. N-a fost deloc ideea lui Mercy. Dați-mă pe mine afară, dacă vreți.
Domnul Kimberley o țintui cu privirea bine cunoscută la el în clasă.
— Cu siguranță că sunteți dată afară, domnișoară, spuse el cu răceală. Va trebui să ne gândim foarte bine dacă Mercy este suficient de responsabilă cât să continue să ocupe acest post.
După ce plecară bărbații, niciuna dintre fete nu scoase o vorbă.
Mercy se apucă să facă ordine prin încăpere, îndreptă un scaun răsturnat și aranjă abecedarele cu colțurile îndoite. Două lacrimi mari îi curgeau pe obraji.
Kit nu suporta să o vadă pe Mercy plângând. Încă puțin și s-ar fi prăbușit și ea cu totul. Cuprinsă de panică, fugi din casă, porni pe drum și alergă fără să mai țină cont de nimeni și de nimic pe lângă
Casa de Adunare, pe lângă toți pierde-vară adunați la cișmeaua orașului, pe lângă casele unde locuiau elevii ei. Habar n-avea unde o duceau picioarele, dar ceva din adâncul sufletului alesese o destinație. Nu se opri până nu ajunse în Lunca Mare. Acolo, fără să
stea pe gânduri, ieși de pe cărare, intră pe câmp și se prăbuși cu fața în jos în iarbă, zguduită de hohote de plâns. Iarba înaltă îi foșni deasupra capului și o ascunse privirilor, iar Lunca se închise în liniște în jurul ei și o adăposti.
Plânse până rămase fără lacrimi, apoi rămase pe loc, stoarsă de puteri, incapabilă să mai miște sau să judece. Poate că și ațipi nițel, dar la un moment dat deschise ochii și simți mireasma de pământ cald și iarba aspră pe obraji. Se întoarse cu fața în sus și se întinse, clipind des înspre cerul albastru. Vârful firelor lungi de iarbă șuiera delicat, mișcat de un vânticel. În bătaia soarelui puternic, fata se simțea ușoară și parcă golită pe dinăuntru. Încet, încet, Lunca începu să-și îndeplinească promisiunea.
Deodată, cu simțurile ascuțite instinctiv, Kit își dădu seama că nu era singură, că mai era cineva acolo, foarte aproape. Sări în sus. La 85
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
