88
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
Un mic zâmbet tainic lumină chipul încrețit de riduri.
— Am un prieten corăbier, răspunse Hannah, dându-și importanță. De câte ori se-ntoarce din călătorie, mi-aduce un dar.
Kit își stăpâni râsul. Ce să vezi?! O poveste de dragoste! Și-l imagina deja pe prietenul corăbier cu părul cărunt, cu chipul asprit de vânt, cum vine timid la ușă cu micile lui comori aduse de pe cine știe ce țărmuri îndepărtate.
— Poate că-i de la mine de-acasă, spuse ea pe gânduri, întorcând piatra în palmă. Știți, eu sunt din Barbados.
— Ei nu mai spune! Din Barbados! se minună femeia. Mi se părea mie că matale ești așa, mai altfel. Și-i adevărat că-i ca-n paradis acolo, cum spune el? Câteodată stau și mă gândesc că doar îi îndrugă baliverne unei femei bătrâne.
— O, nu, tot ce v-a spus e-adevărat! răspunse fata cu patimă. E-așa de frumos, sunt flori tot anul. Le simți mireasma de peste tot, chiar și de pe mare.
— Matale ți-e dor de casă, spuse Hannah cu blândețe.
— Da, recunoscu Kit, lăsând piatra din mână. Cred că da. Dar cel mai mult mi-e dor de bunicul.
— Asta-i cel mai greu, clătină din cap femeia. Și cum era bunicul matale, drăguță?
Ochii lui Kit se umplură de lacrimi. De când ajunsese în America, nimeni nu arătase nici cel mai mic interes față de bunicul ei, în afară
de pastorul Bulkeley, care era impresionat de favorurile pe care le primise de la rege. Nici nu știa bine de unde să înceapă, dar se trezi înșiruind înflăcărată povești dezlânate despre vremurile fericite de pe insulă, despre plantație, despre plimbările lungi împreună și despre înot, despre biblioteca răcoroasă și întunecată și cărțile ei.
Apoi povesti cum fugise în Connecticut și cum avusese parte numai de amărăciune și de tulburare în ultimele săptămâni.
— Urăsc orașul ăsta, mărturisi ea. Nu-mi găsesc locul aici.
Nimeni nu vrea s-audă de mine. Doar mătușa Rachel, știu asta, dar 89
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
are prea multe griji pe cap. Unchiul Matthew mă urăște. Mercy e extraordinară, iar Judith încearcă să fie prietenoasă, dar de fapt sunt o pacoste pe capul tuturor. Tot ce spun, tot ce fac, totul e greșit!
— Așa c-ai venit în Luncă, spuse Hannah, bătând ușurel palma fetei cu mâna ei mică și noduroasă. Ce s-a întâmplat azi de dimineață?
Ascultă, dând din cap ca o bufniță zbârcită, cum fata își vărsa amarul. Când Kit ajunse la partea cu învățătorul și bastonul, spre mirarea ei, un chicot răgușit o întrerupse din vorbit. Chipul lui Hannah se încrețise într-o mie de riduri vesele. Kit șovăi, dar dintr-odată i se păru și ei că era într-adevăr ceva amuzant. Își recăpătă
suflarea, apoi se puse și ea pe râs alături de Hannah. Se dezmetici însă imediat.
— Ce mă fac eu acum? se lamentă ea. Cum să mă mai întorc acolo și să mai dau ochii cu ei?
O vreme, Hannah nu scoase niciun cuvânt. Ochii ei spălăciți o cercetau pe fata de lângă ea, iar acum nu mai era nimic copilăros în privirea aceea înțeleaptă și bună.
— Vino, spuse ea. Am să-ți arăt ceva.
Afară, la adăpostul unui zid care dădea înspre miazăzi, o tulpină
verde țâșnea în sus, cu frunze subțiri, ca niște săbii, și o singură
floare stacojie, uriașă. Kit se lăsă în genunchi.
— E la fel ca florile de-acasă, se miră ea. Nu știam că aveți și aici flori dintr-astea.
— E adusă tocmai din Africa, de la Capul Bunei Speranțe, îi zise Hannah. Prietenul meu mi-a adus un bulb, ceva ca o ceapă maronie.
Nu prea socoteam eu c-o să crească aici, dar parcă a fost hotărâtă să-ncerce totuși și, până la urmă, ia uite.
Kit privi în sus bănuitoare. Hannah îi ținea cumva vreo predică?
Dar bătrâna nu făcea decât să pipăie încet pământul de la rădăcina plantei venetice.
90
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
— Sper că prietenul meu o să vină cât mai e în floare, spuse ea.
Tare mulțumit o să mai fie.
— Trebuie să plec, zise Kit ridicându-se în picioare.
Apoi, ceva o făcu să adauge sincer:
— Mi-ați dat un răspuns, nu-i așa? Cred că înțeleg ce-ați vrut să
spuneți.
