unchiul tău s-ar supăra foarte tare dacă ar afla. Promite-mi că n-ai să te mai duci acolo.
Kit lăsă ochii în jos, privind podeaua. Degeaba se hotărâse în sinea ei să fie mai înțelegătoare și să aibă mai multă răbdare; în ea mocnea din nou răzvrătirea.
— Nu te mai duci, Kit, da?
— Nu pot promite așa ceva, mătușă Rachel, spuse Kit nemulțumită. Îmi pare rău, dar nu pot. Hannah s-a purtat frumos cu mine și este foarte singură.
— Știu că vrei să faci bine, insistă Rachel. Dar ești foarte tânără, copilă. Nu înțelegi că uneori răul poate să pară nevinovat și neprimejdios. E periculos să te vezi cu femeia asta. Crede-mă.
93
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
Kit își luă daracul de lână și se puse pe treabă. Era conștientă că
părea încăpățânată și nerecunoscătoare, și chiar așa se simțea. Avea un nod în stomac mai strâns ca niciodată. Când venise acasă din luncă, totul i se părea atât de simplu, iar acum iarăși se încurcaseră
lucrurile. Un singur lucru era sigur. Își găsise un loc al ei, un loc secret, unde domnea libertatea, lumina limpede a soarelui și liniștea. Nimic, absolut nimic din ce i-ar fi putut spune cineva n-o putea împiedica să se întoarcă acolo.
Oare trebuia să-i spună lui William Ashby despre Hannah? Asta se întreba fata în seara aceea, în vreme ce stăteau de vorbă în amurgul văratec. Nu, cu siguranță că s-ar fi îngrozit. William încă i se mai părea un străin, chiar dacă venea în fiecare sâmbătă seara și începuse să mai apară adesea și pe neașteptate, în serile din timpul săptămânii când era frumos afară. Nu știa niciodată prea bine ce se ascundea în spatele chipului neclintit al tânărului, dar învățase să
recunoască felul în care-și încleșta fălcile când ea spunea ceva nepotrivit. Asta se întâmpla destul de des, deși Kit își dădea toată
silința. Mai bine nu-l provoca iar vorbindu-i de o femeie de religie quaker care nu făcea rău nimănui.
I-ar fi plăcut să-i spună lui John Holbrook, se gândi ea, dar niciodată nu puteau schimba o vorbă singuri. John îi vizita acum foarte des în serile blânde, de început de vară, când stăteau afară.
Femeile tricotau în prag și stăteau liniștiți de vorbă cu toții până îi alungau înăuntru țânțarii și căderea întunericului. John nu ceruse niciodată învoire să vină în vizită; pur și simplu profitase de invitația lui Rachel, care-i spusese să mai treacă pe la ei. Nu se făcuse niciodată nici cea mai mică aluzie cum că i-ar fi făcut curte lui Judith. Nu părea să o trateze diferit față de ceilalți, dar se învoia uneori când fata îl invita să se plimbe împreună pe pajiște la asfințit.
Judith n-avea nevoie de altă încurajare. Într-adevăr, era mai mult decât suficient pentru ca toată familia să fie mulțumită în ceea ce privea intențiile lui John.
94
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
Era limpede chiar și pentru tatăl ei că Judith era îndrăgostită. Nu mai spusese nimic, nici măcar lui Mercy sau lui Kit, după acea dezvăluire surprinzătoare. Dar avea o strălucire în ochi, obrajii îi erau îmbujorați, se purta altfel, mai blând. Pe măsură ce vara se apropia, se răreau înțepăturile în direcția verișoarei sale. Nici nu mai sporovăia atât și părea că se retrage adesea într-o lume tainică.
Kit o urmărea pe jumătate invidioasă, pe jumătate uimită. Tânărul învățăcel într-ale teologiei, atât de serios, nu părea deloc potrivit pentru optimismul și energia lui Judith. Kit era de fapt cam dezamăgită de John. Pe lângă William, pentru care totul părea bătut în cuie, John parcă nici nu era în stare să-și formeze o opinie. Când venea vorba despre politică, lucru care se întâmpla mereu, de altfel, William făcea o figură mult mai bună decât John. În ochii discipolului său, tot ce spunea și tot ce făcea prea respectatul dr.
Bulkeley era fără de cusur, până și discursurile aprinse în care îi lua apărarea regelui, lucru contrar educației primite de John. Matthew Wood, după ce-l încolțise pe tânărul învățăcel cu întrebări grele, care-l zăpăciseră de tot, îl decretase disprețuitor drept „un lingău tânăr care nu gândește cu capul lui”. În privința asta, Kit înclina să
fie de acord cu unchiul său. Ajunse la concluzia că probabil n-ar fi servit la nimic să-l întrebe pe John despre Hannah Tupper. Părerea doctorului Bulkeley despre quakeri ar fi fost oricum și părerea lui.
Abia după două săptămâni mai avu ocazia să ajungă în Luncă.
Kit își respectă cuvântul dat domnului Kimberley și se implică atât de mult în activitățile de la școală încât îi ului pe copii. Nu mai aveau parte nici de povești, nici de jocuri, nici măcar de poezioarele care încălcau normele. După ore, trebuia plivită grădina și adunată
prima recoltă de in crescută pe dealurile de lângă oraș. În sfârșit, într-o după-amiază în care soarele dogorea, Kit și Judith terminară
mai devreme de plivit straturile de ceapă, și, în vreme ce-și târau picioarele înspre casă, pe cărarea plină de praf, Kit aruncă o privire 95
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
peste câmpuri, către acoperișul casei într-o rână de lângă Iazul Mierlei. Nu se putea s-o mai ocolească încă o dată.
— Mă duc s-o văd pe Hannah Tupper, anunță ea încercând să
păstreze un ton cât mai obișnuit.
— Vrăjitoarea? Kit, ți-ai pierdut mințile? se revoltă Judith.
— Nu e nicio vrăjitoare și știi și tu asta. E o femeie bătrână și singură și, Judith, dac-ai cunoaște-o, mai mult ca sigur că ți-ar plăcea de ea.
— De unde știi? o întrebă Judith.
Kit spicui cu grijă câte ceva din întâlnirea din Luncă pentru verișoara sa.
— Nu-nțeleg cum de-ai îndrăznit, exclamă Judith. Serios, Kit, numai de ciudățenii te ții.
— Vino cu mine acum, Judith, și-ai să vezi cu ochii tăi.
Judith nu se lăsa convinsă nicicum.
— N-aș călca-n casa aia pentru nimic în lume și cred că nici tu n-ar trebui să te duci acolo. Tata s-ar face foc și pară.
— Atunci du-te acasă fără mine. Nu stau mult.
— Ce să le spun acasă?