Femeia clătină din cap.
— Răspunsul e în inima ta, spuse ea blând. Matale poți să-l auzi întotdeauna, dacă stai s-asculti.
La întoarcere, pe drumul de la Miazăzi, Kit se simți purtată de o voioșie și un sentiment de libertate pe care nu le mai cunoscuse de când ajunsese în portul Saybrook. Hannah Tupper nu era nici pe departe vreo vrăjitoare, dar cu siguranță că-i făcuse o vrajă. Într-un singur ceas, îi risipise revolta care-i clocotea de atâtea săptămâni în suflet. Mai trebuia ceva pentru ca fata să-și găsească pacea cu adevărat, iar Hannah, fără să scoată o vorbă, îi dăduse puterea să
facă acel lucru. Kit porni drept pe strada Mare, merse până la o casă
pătrată de lemn și ciocăni cu îndrăzneală la ușa domnului Eleazer Kimberley.
91
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
Capitolul 10
— Nu se poate! icni Mercy. Chiar la domnul Kimberley! Cum te-ai încumetat, Kit?
— Nu știu, recunoscu Kit.
Acum, că totul se terminase, începuseră să-i tremure genunchii.
— Dar a fost foarte corect. M-a ascultat și până la urmă a fost de acord să-mi mai dea o șansă. N-am să te mai dezamăgesc, Mercy, îți promit.
— N-am crezut nicio clipă că m-ai dezamăgit, spuse Mercy cu sinceritate. Dar ești plină de surprize. Sigur l-ai lăsat cu gura căscată
pe domnul Kimberley. De obicei, nici pomeneală să se răzgândească.
— Nici mie nu-mi vine să cred, râse Kit. Dar eu n-am niciun merit, Mercy. Cred c-am fost vrăjită.
— Vrăjită?
— M-am întâlnit cu vrăjitoarea care locuiește în Luncă. Ea mi-a dat curaj.
Mercy și mama sa schimbară o privire speriată.
— Vrei să spui c-ai vorbit cu ea?
Mercy se încruntă îngrijorată, iar fruntea i se încreți.
— Am fost în casa ei, am mâncat din mâncarea ei. Dar am glumit când am zis că m-a vrăjit. E o mână de om și e de-o blândețe cum nu s-a mai pomenit. Ți-ar plăcea mult de ea, Mercy.
— Kit.
Mătușa Rachel lăsă din mână fierul masiv de călcat și își privi nepoata cu un aer serios.
— Cred c-ar fi bine să nu mai spui nimănui că te-ai întâlnit cu femeia aceea.
— Cum, mătușă Rachel, tocmai tu?! Doar nu crezi că-i vrăjitoare?
92
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
— Nu, sigur că nu. Astea-s doar niște bârfe răutăcioase. Dar la noi în Wethersfield nimeni n-are de-a face cu Hannah Tupper.
— Dar ce oare?
— Este de religie quaker.
— Și ce-i așa de îngrozitor în asta?
Rachel șovăi.
— N-aș putea să-ți spun exact. Quakerii sunt niște oameni ciudați și încăpățânați. Ei nu cred în sfintele taine.
— Și ce importanță are? E la fel de bună și de blândă ca tine, mătușă Rachel. Aș băga mâna-n foc.
Rachel părea tulburată de-a binelea.
— Cum poți fi așa de sigură? Quakerii nu fac decât să stârnească
necazuri, oriunde s-ar duce. Sunt oameni care se-mpotrivesc fățiș
credinței noastre. Sigur, noi nu-i chinuim, aici în Connecticut. La Boston însă am auzit că i-au și spânzurat pe câțiva dintre ei. Pe Hannah Tupper asta și pe soțul ei i-au însemnat cu fierul roșu și i-au alungat din Massachusetts. Au fost recunoscători că lumea i-a lăsat în pace la noi în Wethersfield.
— I-a făcut rău cuiva vreodată?
— Nu… Poate că nu, deși au fost niște vorbe. Kit, știu sigur că
