câțiva pași de ea se găsea o femeie care stătea și o privea, o femeie foarte bătrână cu părul alb, tuns scurt, și ochi șterși, aproape lipsiți de culoare, afundați într-un chip acoperit de nenumărate riduri. În timp ce Kit se uita la ea, femeia șopti răgușit:
— Bine-ai mai făcut matale, copilă, c-ai venit în Luncă. Mereu găsești aicea câte-un leac de inimă rea.
Pentru o clipă, Kit fu atât de uluită încât rămase împietrită.
— Știu, continuă ea șoptit, că și eu tot aicea l-am găsit de-atâtea ori. De-asta și trăiesc în locul ăsta.
Kit se încordă și o trecu un fior rece pe șira spinării. Umerii firavi, încovoiați, șalul gri zdrențăros – era femeia aceea ciudată de la Iazul Mierlei, Hannah Tupper, vrăjitoarea! Fata se holbă, îngrozită, la cicatricea bizară de pe fruntea femeii. Să fi fost semnul diavolului?
— Oamenii se-ntreabă de ce vreau eu cu tot dinadinsul să trăiesc așa aproape de mlaștină, continuă blând vocea răgușită. Dar cred că
matale știi de ce. Ți se citea pe chip adineauri. Ți-a vorbit și matale Lunca, așa-i?
Fiorul rece începea să se risipească. În mod inexplicabil, creatura aceea micuță și stranie părea să fie la locul ei acolo și se potrivea atât de bine cu colțul acela liniștit și singuratic încât vocea ei ar fi putut fi vocea Luncii însăși.
— N-aveam de gând să vin aici, se trezi Kit dând explicații. Am tot zis c-am să mă-ntorc, dar în dimineața asta am ajuns din întâmplare.
Hannah Tupper clătină din cap, ca și cum ar fi știut mai bine ce se întâmpla de fapt.
— Cred că ți-e foame, spuse ea din senin. Vino să-ți dau ceva de mâncare.
Se ridică anevoie în picioare. Dându-și seama cât trebuia să fie ceasul, Kit sări în picioare și își scutură fustele.
— Trebuie să plec, spuse ea în grăbită. Cred c-am stat deja aici câteva ceasuri.
86
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
Femeia se uită în sus la ea. În ochii ei, aproape pierduți printre cutele ridurilor bătucite, jucau luminițe vesele. Un zâmbet complet știrb îi încreți obrajii.
— Poate totuși nu te-ntorci așa, la cum arăți, o sfătui ea. Orice-ar fi, pe toate ai să le-nfrunți mai ușor când ai să iei două-trei îmbucături. Haide, că-i colea.
Kit șovăi. I se făcuse deodată foame, dar pe lângă asta, era foarte curioasă. N-avea importanță ce era cu femeia aceea mărunțică și ciudată, dar cu siguranță n-avea de ce să se teamă de ea; era chiar interesantă. Asemenea copiilor de la școală, ea o acceptase pe Kit fără nicio întrebare și nicio bănuială, iar acum, tot ca un copil, o luase iute înainte, încrezătoare că și Kit o va accepta întocmai.
Urmându-și propria voință, Kit se grăbi să o ajungă din urmă. Era târziu, dar n-o trăgea inima deloc să se întoarcă în casa unchiului Matthew.
Acoperișul căsuței surpate într-un colț abia dacă mai avea niște urme de stuf. După cum arăta, n-avea nicio șansă la primul vânt mai puternic, darămite la o inundație adevărată. Două capre rumegau la marginea unui petic de pământ pe care creșteau legume.
— E un puț în spatele casei, spuse Hannah. Scoate niște apă și spală-te pe față, copilă.
Kit lăsă căldarea în jos, aplecându-se să vadă când atinge cercul oglindit al cerului. Își răcori obrajii înfierbântați cu apa rece și bună, apoi duse căldarea la gură și înghiți cu sete. Își netezi părul, își înnodă șorțul la loc, și intră în căsuță. Nu era decât o încăpere, lustruită ca o scoică pe dinăuntru. O masă, un cufăr, un pat cu o plapumă decolorată, o roată de tors și un război de țesut mic.
Câteva oale vechi atârnau de șemineul proaspăt măturat. Întinsă pe podea, într-un pătrat de lumină, o pisică galbenă, uriașă, deschise un ochi și le aruncă o privire.
87
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
Hannah pusese pe masă un tocător de lemn cu o bucățică de turtă de mălai umplută cu afine, iar alături, o tigvă plină cu lapte gălbui de capră. Stătu și se uită la Kit cum mănâncă, fără să ia nicio îmbucătură. Probabil că-i dăduse ei tot ce avea de mâncare pentru prânz! Îi trecu prin minte lui Kit prea târziu, când deja înghițise și ultima firimitură.
Fata privi în jur.
— E drăguță camera, spuse ea fără să se gândească, apoi se întrebă cum se putea așa ceva, când era atât de simplă și de lipsită
de podoabe.
Să fi fost de la razele de soare care mângâiau scândurile netede și albe sau poate de la senzația aceea de pace care domnea în încăpere, la fel de limpede ca dunga de lumină?
Hannah dădu din cap.
— Thomas al meu a ridicat casa asta. Lucru bun, trainic, altfel nu rămânea ea-n picioare ațâța ani.
— De când locuiți aici? întrebă Kit curioasă.
Ochii femeii se întunecară.
— Păi, mai știu eu? spuse ea vag. Dar mi-aduc bine aminte ziua-n care am ajuns aici. Am venit pe jos tocmai de la Dorchester, din Massachusetts. Zile-n șir am mers și nu ne-a ieșit în cale nici țipenie de om. Ne zisese nouă cineva că-i loc și pentru noi în Connecticut.
Numai că-n oraș, când au văzut cum ne-nsemnaseră cu fierul roșu pe frunte, nu s-a mai găsit nicio bucățică de pământ. Așa c-am mers spre fluviu și-am ajuns în Luncă. Semăna cu mlaștinile de lângă
Hythe. Bărbatu-meu a crescut în Kent și pentru el era ca și cum s-ar fi întors acasă. Aici voia el să stea și nimic nu l-a clintit din loc.
Sute de întrebări îi veniră în minte lui Kit, dar nu îndrăzni să
spună nimic. În loc de asta, se uită în jur și nu mică-i fu mirarea când zări singura podoabă din încăpere. Sări în picioare, înșfăcă de pe poliță pietricica zgrunțuroasă și o ținu în palmă.
— Ei, dar ăsta-i coral! exclamă ea. Cum de-a ajuns aici?
