Nat izbucni în râs.
— Da, mă rog, eu n-aveam decât opt ani, explică el.
— Fugeai de undeva?
— Da, exact. Navigam pe fluviu în jos și tata tocmai ce-mi spusese că mă lasă la Saybrook în iarna aceea, să stau cu bunica și să merg la școală. Pentru mine era sfârșitul lumii. Altceva în afară
de Delfin nu știam, numai acolo trăisem, și nici nu-mi trecea prin cap că poate să mă învețe cineva ceva în afară de tata. În viața mea nu mai văzusem ceva ca Lunca. Se întindea la nesfârșit și mi s-a făcut foame, m-am rătăcit și m-am speriat rău. Hannah m-a găsit, m-a adus aici și mi-a curățat zgârieturile de pe picioare. Ba chiar mi-a dat și-un pisic să-l iau cu mine.
— Un tigrișor gri, își aminti Hannah.
— Pisica ne-a purtat noroc șase ani. Nu era om în echipaj să fi ridicat ancora fără ea.
Kit era fermecată.
100
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
— Parcă te văd, râse ea. Și ție ți-a dat Hannah turtă cu afine?
— Uite-acolo, la masă, dădu din cap Hannah. Uitasem cum poate să mănânce un băiețel.
Nat se întinse și-i luă din nou mâinile într-ale sale.
— E leacul magic al lui Hannah pentru orice rău. Turtă cu afine și-un pisic.
— Te-ai mai întors la școală? îl întrebă Kit.
— Da. Hannah a venit cu mine până la corabie și nu știu cum, dar mă simțeam ca un leu-paraleu. Nici nu-mi păsa ce bătaie m-aștepta.
— Știu, spuse Kit, amintindu-și drumul până la ușa domnului Kimberley.
— Acuma, o să luați iar cina cu mine amândoi, zise Hannah, încântată precum un copil înaintea unei petreceri.
Dar Kit sări în picioare și privi vinovată unde ajunsese soarele pe cer.
— O, Doamne! exclamă ea. Nu mi-am dat seama că-i ora cinei.
Hannah îi zâmbi.
— Mergi cu Dumnezeu, copilă, spuse ea blând.
Nu trebuia să spună mai mult. Știau amândouă că fata avea să se întoarcă.
Nat o conduse până la ușă.
— Nu mi-ai spus de ce fugeai, îi aminti el. Așa de rău ți-a mers aici, în Wethersfield?
Ar fi putut să-i spună, dar ridicând privirea desluși o urmă de
„ți-am spus eu” în ochii albaștri și se abținu. Oare Nat râdea de ea pentru că se purtase ca un copil de opt ani? Ridică bărbia.
— Cu siguranță că nu, spuse ea demn. Mătușa și unchiul meu s-au purtat foarte frumos cu mine.
— Și-ai reușit să nu intri în apă?
Tonul acela superior!
— De fapt, spuse ea arogant, le predau celor mici.
101
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
Nat făcu o plecăciune.
— Ia te uită! zise el. O învățătoare!
Fata regreta deja că adusese vorba despre asta.
Mergând însă pe drum alături de ea, orice zeflemea dispăru din tonul lui Nat.
— Orice-ar fi fost, spuse el serios, mă bucur c-ai întâlnit-o pe Hannah. Are nevoie de tine. Ai grijă de ea, da?
Cât de sucit putea să fie, se gândi Kit în vreme ce se grăbea pe drumul de la Miazăzi. Mereu reușea să o facă să se simtă prost, cumva, și totuși, din când în când o surprindea și-o lăsa să arunce o privire printr-o ușă care parcă mereu se închidea înainte să poată
vedea cu adevărat înăuntru. Nu știa niciodată la ce să se aștepte de la el.
