În ochii spălăciți ai bătrânei apărură luminițe.
— Ce zi frumoasă! exclamă ea, Pisica a făcut patru pui – și-acum am și musafiri! Intrați de-i vedeți.
Într-un cotlon, pe o grămăjoară de iarbă moale, pisica galbenă își ocrotea, făcută ghem, cei patru bulgărași pufoși. Ochii ei ca topazul străluceau când îi privea, iar prin felul în care torcea parcă le spunea tuturor „Ia priviți ce-am eu aici!” Prudence îngenunche, complet dezarmată.
— Of, cât sunt de scumpi, șopti fetița, abia îndrăznind să întindă
un deget înspre ei. Doi negri, unul tărcat și unul galben.
Pe deasupra ei, Kit și Hannah zâmbeau.
— Dacă ai mare, mare grijă, poți să iei unul și să-l păstrezi, îi spuse Hannah.
Cu un pisicuț negru cuibărit în palme, Prudence le privi cum căutau un loc sigur pentru silabar.
107
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
— Copilă, ești binevenită oricând. Ți-l păstrez eu. Acuma, ia arată-mi ce-ai învățat azi. Asta ce literă e?
Hannah trasă un „B” grijuliu pe nisipul alb și curat de pe podea.
Kit o privi pe Prudence și-ți ținu respirația. Dar nu se zărea nicio urmă de frică în ochii de căprioară când Hannah întinse bățul.
Prudence îl luă în mână cu îndrăzneală și, atentă și mândră, trasă
singură liniile literei.
— Cred că trebuie să fie pe-aici o bucățică de turtă cu afine pentru o școlăriță așa de bună, o lăudă Hannah.
Bucățica de turtă dispăru într-o clipită. „Leacul magic al lui Hannah pentru orice rău”, cum spusese Nat. „Turtă cu afine și-un pisic.” Kit zâmbi când constată că magia funcționa la fel de bine și în cazul lui Prudence. Dar leacul conținea un ingredient invizibil, grație căruia nu putea da greș. În Biblie era numit dragoste.
— Da’ de ce zice lumea că-i vrăjitoare? întrebă Prudence în timp ce mergeau agale pe cărare.
— Pentru că n-au încercat niciodată s-o cunoască. Oamenii se tem de lucrurile pe care nu le înțeleg. De acum n-o să-ți mai fie frică
de ea, nu-i așa? O să te duci s-o vezi când poți, chiar și fără mine?
Fetița stătu pe gânduri.
— Da, răspunse ea în cele din urmă. O să mă duc cu prima ocazie. Nu numa’ pentru că-mi ține silabarul. Cred că Hannah e tare singură. Bine, are pisica și mai vorbește cu ea, da’ nu crezi că din când în când ar vrea să-i răspundă și ei cineva?
În timp ce o privea pe Prudence gonind spre casă, Kit avu pentru o clipă o presimțire rea. Ca întotdeauna, acționase impulsiv, fără să
stea să cântărească toate consecințele. Acum, mult prea târziu, o cuprindea îndoiala. Era bine să o atragă pe Prudence în lumea ei secretă? Avea toate motivele să-i amăgească pe mătușa și pe unchiul său, pentru că erau niște minți înguste și se înșelau. Dar când se gândea la cumătră Cruff, o treceau fiorii. Și totuși, Prudence părea atât de nefericită. Avea nevoie de un prieten. Vreme de câteva 108
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
ceasuri, ochișorii ei hăituiți străluciseră plini de încredere și de fericire. Nu merita să riște un pic? Kit se scutură de remușcări și o porni către casă, unde o aștepta încă o seară monotonă.
De la o vreme, William nu mai vorbea decât despre casa lui. În fiecare seară îi dădea raportul, înștiințând-o ce copaci mai tăiaseră și ce scânduri mai fuseseră prelucrate. În ziua aceea, o anunță el, în vreme ce familia se retrăgea în casă, alungată de ceața care se ridica de pe fluviu pe înserat, îi dăduse instrucțiuni dulgherului care lucra stejarul alb pentru șindrile.
— Nu cred că m-am înșelat când am ales să folosesc lemnul de stejar despicat, le spuse el. Sigur, doi șilingi pe zi e mult pentru un dulgher, dar…
Uneori Kit ar fi vrut să-și acopere urechile. Chiar trebuia să afle cât costa fiecare cui înfipt în scândurile alea, toate fiind, desigur, cele mai grozave cuie care se puteau cumpăra de pe fața pământului? Se săturase deja de casă și nici nu fusese montată
prima scândură.
Judith, însă, se arăta extrem de interesată de genul acela de detalii. Avea un simț al formelor, știa foarte bine ce voia și era clar, cel puțin pentru Kit, că în timp ce William își proiecta casa, Judith o compara, grindă cu grindă, cu cea la care visa ea. Scopul său era cât se putea de limpede atunci când încerca abil să-l atragă în discuție și pe John Holbrook.
— Cred c-ar trebui să-ți faci un acoperiș din ăsta nou, William, îi spuse ea. „Cu pantă frântă” îi zice. Cum e casa cea nouă de pe drumul spre Hartford. Sunt foarte elegante, nu-i așa, John?
Mercy râse văzând cât de uluit era John.
— Cred că John nici nu bagă de seamă dacă are un acoperiș
deasupra capului, îl tachină ea cu blândețe, poate doar dacă trece ploaia prin el și-l picură pe nas.
— Și-atunci își ia cartea și se mută-n altă parte, adăugă Kit.
109
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
William nu schiță niciun zâmbet. El se gândea foarte serios la problema acoperișului.
— Poate că ai dreptate, Judith. Mâine, când trec pe drumul spre Hartford, o să mă uit mai bine la casa aceea. Sigur, nu știi niciodată
