102
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
Capitolul 11
Căldura apăsătoare din miezul verii înăbușea valea fluviului Connecticut. Tălpile goale ale copiilor erau acoperite de un strat fin de colb de pe drum. În bucătărie, trupușoarele se foiau pe băncile tari, iar privirile fugeau de la abecedare căutând spre ușă, spre lumina soarelui, care le era interzisă. Nici Kit nu avea stare, asemenea elevilor săi.
„Dac-aș putea și eu să fiu ca Mercy”, se gândi Kit. Când se întâmpla să ridice vocea, exasperată, i se făcea rușine, căci își amintea ce răbdare infinită avea Mercy. Privind-o, în dimineața aceea, se gândi din nou, cu seriozitate, la ceva ce-i spusese ea pe la începutul verii. Într-o după-amiază, în mod cu totul neobișnuit, Judith o invitase pe Kit să meargă împreună cu alte fete din oraș să
culeagă flori și să ia o gustare pe malul fluviului. În ultima clipă, Kit se întorsese către Mercy și exclamase, pe negândite:
— Of, de-ai putea veni și tu, Mercy! Oare cum suporți să rămâi mereu acasă?
Iar Mercy îi răspunsese senin:
— A, în privința asta m-am liniștit de mult. Mi-aduc aminte foarte bine. Tata m-a luat în brațe și m-a dus în prag, iar eu am stat acolo și m-am uitat cum se jucau copiii pe stradă. M-am gândit la toate lucrurile pe care n-am să le pot face niciodată. Și-apoi m-am gândit la toate cele pe care le pot face. De-atunci nu prea mi-am mai bătut capul cu asta.
Mercy era perfect capabilă să le predea copiilor și o făcea cu drag și cu pricepere. Și totuși, Kit se întreba adesea la ce servea toată
munca lor de a-i învăța alfabetul. În copilărie, fusese dornică să
învețe, nerăbdătoare să descopere cărțile din biblioteca bunicului.
Dar, dintre copiii aceia, cei mai mulți n-aveau să-și imagineze niciodată toată aventura care se ascundea dincolo de cuvinte. Acolo, 103
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
în Noua Anglie, cărțile nu însemnau altceva decât niște înșiruiri plicticoase de predici sau, în cel mai bun caz, de poezii pioase cu teme religioase.
Kit suspină și privi peste capetele plecate cuminte ale elevilor săi, către ușa deschisă. O mișcare bruscă îi atrase atenția. Se întoarse iute.
„Sunt sigură că iarăși e cineva pe-acolo”, se gândi ea. „Las’ că
aflu eu azi cine-i.”
Da, se întâmpla pentru a treia oară: un buchețel din fire de piciorul-cocoșului și de mușcate sălbatice apăruse în pragul ușii.
Când se aplecă să le ridice, văzu cum o siluetă întunecată se strecoară după un copac. Din curiozitate, uită de elevi și coborî în drum, unde văzu cât se poate de bine silueta micuță și-o recunoscu pe Prudence Cruff.
— Prudence! o strigă ea. Nu fugi. Tu ai lăsat florile?
Copila ieși încet de după copac. Era mai slabă ca niciodată și purta un soi de sac diform legat la mijloc. Era trasă la față, iar ochii ei prea mari o priveau cu jind pe Kit. Fetei îi amintea de un pui de cerb care se aventurase pe lângă casă într-o dimineață. Se apropiase la fel de mult, și începuse să fremete în apropierea hranei lăsate înadins de Mercy, încordat și gata să facă un salt înapoi la cel mai mic semn de pericol.
— Pentru cine-s florile, Prudence?
— Pentru tine.
Vocea copilei era doar o șoaptă răgușită.
— Mulțumesc. Sunt tare frumoase. Dar de ce nu vii și tu la școală
cu ceilalți copii?
— Io-s prea mare, se bâlbâi Prudence.
— Adică știi să citești deja?
— Nu. Tati ar vrea să mă dea și pe mine la școală, da’ mami zice că-s prea proastă.
— Ei, doar nu crezi așa ceva, nu-i așa, Prudence?
104
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
Degetul mare de la picior, dezgolit, scobi în colbul de pe drum.
— Păi, știu io? Te-aud când îi ușa deschisă. Pun pariu c-aș putea să-nvăț și eu la fel de bine ca ei.
— Sigur c-ai putea și chiar ar trebui. Hai cu mine acum, să vezi ce simplu e.
Prudence scutură hotărâtă din cap.
— Mă pârăște careva.
— Și ce?
— Mami m-ar bate-atuncea cu bastonu’. N-am voie să vorbesc cu tine.
