Amintindu-și de buzele subțiri și severe ale cumetrei Cruff, Kit nu insistă.
— Prudence, îi sugeră ea însă, ai putea să-nveți să citești singură, dacă vrei cu-adevărat.
— Păi, n-am silabar.
Kit își aminti ceva.
— E vreun loc unde-am putea să ne-ntâlnim fără să te pârască
nimeni la părinți? o întrebă ea. Poți să vii în Luncă?
Prudence dădu din cap.
— Nu-i pasă nimănui unde mă duc, dacă-mi fac treaba, zise ea.
— Atunci, încearcă să vii acolo după-masă. Îți aduc eu un silabar și te-nvăț cum să citești câte ceva din el. Vii?
— Dacă termin… răspunse gâtuit Prudence.
— Știi cărarea dintre drumul de la Miazăzi și Iazul Mierlei?
Prudence înghiți în sec.
— Păi, acolo stă vrăjitoarea!
— Nu fi prostuță! E-o bătrână foarte de treabă care n-ar face rău nici măcar unui șoarece de câmp. Și oricum, nu-i nevoie să te duci așa departe. E-o salcie mare chiar pe cărare. Am să te-aștept acolo.
Încerci să vii?
Te durea sufletul să vezi ce luptă se dădea îndărătul ochilor rotunzi.
105
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
— Poate, șopti Prudence, apoi se întoarse și o luă la fugă.
Kit se întoarse agale în clasă. Ce scuză mai putea găsi să umble prin cuferele ei? Își amintise că undeva, pe fundul unuia dintre ele, avea un silabar mic. Era un cadou adus din Anglia de niște prieteni ai bunicului. Era împodobit pe spate cu un filigran de argint, căptușeala era din satin roșu și avea un mâner mic de argint. Nu îl folosise niciodată cu adevărat; își amintea cum îi uimise pe musafiri citindu-le fiecare literă din prima, dar prețuise darul mai ales pentru delicatețea și măiestria cu care era realizat.
„Ce păcat că nu toți copiii pot învăța să citească sub o salcie”, se gândi Kit după o săptămână. Ea și Prudence stăteau pe un covor răcoros de ierburi. O perdea de crengi verde-pal mângâia ușor firele de iarbă și arunca pe chipul copilei un filigran de umbre la fel de delicate precum lucrătura în argint. Erau la a treia lecție. La început, Prudence amuțise. De când era ea, rareori mai văzuse – și cu siguranță nu avusese niciodată în mână – ceva atât de încântător precum micul silabar de argint. Multă vreme fusese prea uluită să-și dea seama că micul alfabet prins de el era alcătuit din aceleași litere
„a”, „b” și „ab” pe care le tot auzise prin ușa școlii. Dar acum, la a treia întâlnire, sorbea prețioasele litere cu o asemenea viteză, încât Kit își dădu seama că în curând trebuia să-i găsească și un abecedar.
— S-a făcut târziu, Prudence. Nu vreau să dai de bucluc, și trebuie să mă-ntorc și eu, oricum.
Copila suspină și-i întinse cuminte silabarul.
— E-al tău, Prudence. Ți l-am făcut cadou.
— Mama n-o să mă lase niciodată să-l păstrez, spuse cu regret fetița. O să trebuiască să mi-l ții tu.
Kit se hotărî. Tot căutase o scuză să o ducă pe Prudence la Hannah. Ceva îi spunea că micuța avea nevoie de acel refugiu binefăcător chiar mai mult decât ea.
— Gata, știu ce facem, propuse ea. Lăsăm cartea aici, la Hannah.
Oricând vrei s-o folosești, poți să vii s-o iei de la ea.
106
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
Fetița păli, îngrozită.
— Prudence, ascultă-mă. Ți-e frică de Hannah pentru că n-o cunoști și pentru c-ai auzit niște lucruri care pur și simplu nu-s adevărate.
— Păi, dacă m-apropii de ea, o să-mi taie nasu’!
Kit izbucni în râs, apoi apucă mâinile fetiței într-ale ei și-și luă cel mai serios ton cu putință.
— Ai încredere în mine, nu-i așa?
Căpșorul făcu semn solemn că da.
— Atunci, hai cu mine să vezi cu ochii tăi cum stă treaba. Îți dau cuvântul meu de onoare că n-o să-ți facă nimeni niciun rău.
Simți mânuța subțire cum tremura când o apucară pe cărarea din iarbă, dar Prudence păși hotărâtă alături de ea. Inima lui Kit se umplu de milă și de recunoștință pentru o asemenea încredere.
— V-am mai adus o rebelă-n vizită, anunță ea când Hannah apăru în ușă.
