— Unde te duci, Kit?
Kit lăsă ochii în jos și nu răspunse.
Mătușa o măsură din priviri.
— Așteaptă, spuse ea atunci.
Se duse până în bucătărie și se întoarse cu un pachețel pe care i-l întinse rușinată lui Kit.
Era un rest de plăcintă cu mere. Deci mătușa Rachel știuse dintotdeauna! Kit se repezi s-o îmbrățișeze.
— Mătușă Rachel, ești așa de bună!
— N-am ce să fac, Kit, răspunse îngrijorată mătușa sa. Nu sunt deloc de acord. Dar așa ceva nu pot să suport, nimeni nu trebuie să
îndure foamea, când la noi e-atâta belșug.
De data aceasta, când se apropie de Iazul Mierlei, Kit tresări la auzul zgomotului ascuțit făcut de un topor.
Sperase să o găsească pe Prudence acolo. În schimb, când dădu colțul căsuței cu acoperiș de stuf, dădu de Nat Eaton, care, cu bustul dezgolit, cu mușchii șerpuitori bronzați, împrăștia așchii în toate direcțiile cu toporul, lovind într-un buștean putred.
— Oh, exclamă ea surprinsă, nu știam că a venit iar Delfinul!
— Nici n-a venit. Am rămas fără vânt în dreptul Dealului Stâncos și eu am vâslit înainte. Tu ai fi stat pe loc?
Kit nu avea de gând să-i ia în seamă ironiile.
114
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
— Melasă de Barbados și lemne de foc, comentă ea. Încep să-nțeleg cum se descurcă Hannah aici. Ce de lemne, Nat, pe-așa căldură!
— Când o să fie vremea de făcut focul, am să fiu în drum spre Barbados, replică el. Așa nu-mi ies din mână.
Hannah se uită la ei din prag.
— Înc-un musafir! se bucură ea. Intră înăuntru, la umbră. Nat, ai tăiat mai multe lemne decât pun eu pe foc tot anul!
Nat lăsă jos toporul.
— Azi e numai zi de muncă. Următorul pas e să pun stuf proaspăt pe-acoperiș. Prin unele locuri, nici măcar un șoarece n-ar avea loc de culcuș.
— Pot să te ajut?
Lui Kit nu-i venea să creadă că pusese o asemenea întrebare.
Nat ridică dintr-o sprânceană. Ochii albaștri, zeflemitori, zăboviră atât de mult asupra brațelor ei înnegrite de soare, încât fata își strânse pumnii să nu i se vadă bătăturile din palme.
— Poate că da, la asta, replică el de parcă i-ar fi făcut o mare favoare. Poți s-aduni iarba după ce-o cosesc.
Kit îl urmă în mlaștină și se aplecă să adune brațe întregi din firele lungi care cădeau în urma coasei. Parfumul puternic și dulceag îi gâdila nările. Nat propti doi bușteni de zidul căsuței ca să
facă o scară improvizată și se amuză privind cum fata urcă sprinten în urma lui. Răsfirară împreună legăturile de stuf, apoi Kit le ținu bine întinse, în timp ce degetele arse de soare ale lui Nat le legau cu niște coarde groase de viță-de-vie, mișcându-se cu puterea și siguranța căpătate după ani și ani de mânuit parâme și pânze. După
ce potriviră și ultimul mănunchi de stuf, se așezară să-și tragă
sufletul pe stratul moale și înmiresmat, privind peste lunca însorită
către panglica sclipitoare a fluviului. Rămaseră așa multă vreme, în tăcere. Nat molfăia un pai. Kit se sprijinea cu coatele goale pe firele înțepătoare de stuf. Simțea mângâierea soarelui. Jur-împrejurul lor 115
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
plutea bâzâitul domol al albinelor, întrerupt de sunetul ascuțit al unui greiere. Chemarea misterioasă a mierlei se ridica din iarbă, și din când în când zăreau sclipirea stacojie de pe aripile sale negre strălucitoare.
„Așa mă simțeam și-n Barbados”, constată Kit surprinsă.
„Ușoară, de parcă aș pluti, cumva. Aici am muncit ca o sclavă, mai ceva ca la straturile de ceapă, dar mă simt de parcă nimic n-ar conta, doar să trăiesc în clipa asta și atât.”
— Ce albastru e fluviul azi, spuse ea somnoroasă. Parc-ar fi apa din golful Carlisle.
— Ți-e dor de casă? întrebă cât se poate de firesc Nat, cu ochii ațintiți asupra panglicii albastre.
— Nu, aici nu, răspunse ea. Nu când sunt în Luncă sau cu Hannah.
Nat se întoarse și o privi.
— Cum e, Kit? o întrebă el serios. Acum, sincer. Îți pare rău c-ai venit aici?
