— Dar de ce nu-i sunt credincioși regelui James?
— Credința are două laturi, Kit, spuse Nat cu un aer deodată la fel de serios ca John Holbrook sau William. Dacă regele ne respectă
drepturile și se ține de cuvânt față de noi, atunci îi rămânem credincioși. Dar dacă revocă legile pe care le-a dat, se răzgândește și schimbă cursul până ce corabia stă să se răstoarne, atunci n-o s-avem de ales și-o să trebuiască să tăiem parâma.
— Dar asta-i trădare!
— Ce înseamnă trădare, Kit? Omul e credincios locului la care ține. Pentru mine, Delfinul e țara mea. Tata și-ar da și viața să aibă
dreptul de-a naviga când și unde vrea el, și la fel aș face și eu.
Oricum, când vine o furtună, la ce bun să stai s-aștepți ordine de la Maiestatea Sa din Anglia? Presupun c-așa-i și cu oamenii ăștia din Wethersfield. Cum să știe un rege care stă pe tronul lui, tocmai în Anglia, ce-i mai bine pentru ei? Credința merge-ntâi și-ntâi către pământul de sub tălpi.
Asta i-ar fi plăcut să audă unchiului Matthew, oricum, cugetă
Kit, uluită și ușor consternată să descopere că, sub aerul nepăsător al lui Nat, scăpăra de fapt aceeași patimă care-i făcea ei viața amară
în casa familiei Wood. Oare uitase că și Nat se trăgea tot din Noua 118
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
Anglie? Aproape că se simți ușurată când auzi vocea lui Hannah la baza scării.
— Ați terminat cu stuful acolo sus? Ar fi vremea să luați și voi o îmbucătură la cină.
— Cină?
Kit nici nu băgase de seamă că soarele coborâse pe cer.
— Așa târziu s-a făcut?
Se repezi către scară, dar Nat o apucă de încheietura mâinii și o opri.
— Să vii s-o vezi cât mai des, da? îi aminti el.
— Sigur.
Kit șovăi.
— Îmi fac griji pentru ea, uneori, șopti Kit. Pare așa de iute la minte și sprintenă, și deodată zici că uită tot și-ncepe să vorbească
de parcă bărbatul ei ar mai trăi.
— Asta era?!
Nat îi risipi temerile din două vorbe.
— Hannah e-n toate mințile, să știi, dar uneori mai pierde firul.
Nu-ți face griji. Am impresia că-i mult mai bătrână decât credem noi și c-a trecut prin multe. Și ea, și bărbatul ei au flămânzit la închisoare luni în șir în Massachusetts. Până la urmă i-au însemnat cu fierul roșu, i-au legat de-o căruță, i-au biciuit și i-au gonit peste hotar. Din ce-am auzit, Thomas Tupper a fost un fel de erou. Și dacă
ei i se pare că-i încă aici și că poate să vorbească cu el după atâția ani, nu poți să-i iei bucuria asta, nu-i așa?
Ca de obicei, Hannah nu insistă să mai rămână.
— Musafirii mei sunt mereu pe fugă, chicoti ea. Nat se grăbește mereu, matale la fel, și-acuma și Prudence.
— Cine-i Prudence?
Trăgându-și pe el cămașa albastră de bumbac, Nat o ajunse din urmă pe cărarea înspre lunca de la miazăzi.
— O mai ții minte pe fetița cu păpușa?
119
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
Mergând grăbită pe cărare, Kit îi povesti despre lecțiile de citire.
Crezuse că Nat va face cale întoarsă când ajungeau la drumul de la Miazăzi, însă, spre disperarea ei, o însoți în continuare, și degeaba șovăi fata să o apuce pe strada Mare, el nu păru să înțeleagă. Toată
starea de bine din după-amiaza aceea se risipea repede și o cuprindea deja teama. Oare de ce insistase Nat să vină cu ea? Și-așa avea o mulțime de explicații de dat, fără să mai trebuiască să
justifice și prezența unui marinar străin. Însă, cu mersul lui legănat, tânărului nu-i era deloc greu să se țină după ea, așa agitată și grăbită cum era, părând să nu-și dea seama că fata voia să scape de el.
Toată familia era afară, în fața casei. Terminaseră, așadar, cina.
Când se apropiară, William se ridică greoi și-i așteptă.
