John mergea pe lângă ea, ascultând cu bună credință cum fata încerca să-i explice cine era de fapt bătrâna din Luncă. Ajunseră la răspântia cu strada Mare, unde John trebuia să o ia spre Dividend, și rămaseră o vreme pe loc; niciunul nu-și dorea să ia sfârșit acel rar moment de camaraderie. John își scoase pălăria, își sprijini coatele de stâlpul unui gard și căzu pe gânduri privind înspre Luncă, în timp ce vântul îi bătea prin părul bălai. Deodată se întoarse și-i zâmbi lui Kit cu aceeași blândețe neașteptată care-i mersese la inimă
din prima zi în portul Saybrook.
125
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
— Cinci luni, spuse el, de când am ajuns aici împreună, pe Delfin.
Ce speranțe mari ne făceam amândoi. Până la urmă ți-a mers bine, nu-i așa, Kit? O casă mare și frumoasă aproape gata și un băiat bun și de nădejde ca William. Sper să fii foarte fericită.
Kit se îmbujoră și privi în jos la iarba veștedă. Nu voia să
vorbească despre William.
— Dar tu, John? preferă ea să întrebe.
— Poate, răspunse el, cu un zâmbet în colțul gurii. Vom vedea.
„Mai repede decât crezi, poate”, se gândi Kit.
— Mergi la șezătoare, diseară? întrebă ea neputând să se abțină.
— Nu știu, șovăi el. Mercy vine?
— Mercy? Nu, nu cred că poate să vină. E mai mult de-un kilometru și jumătate de mers.
— Atunci, cred că mai bine-mi petrec seara la voi acasă. Nu prea am ocazia să vorbesc cu ea.
— Dar cică șezătorile astea sunt foarte…
Abia atunci înțelese ce-i spusese John.
— John! Dar ce-ți veni, de ce să vorbești cu Mercy?
Ochii lui sclipeau.
— De ce crezi că vin așa de des?
— Păi, eu credeam… Noi toți credeam… Adică…
— Pentru Mercy vin, de la început. Nu ți-ai dat seama?
— O, John!
Nu-i venea să creadă de bucurie! Își înnodă încântată brațele în jurul gâtului lui John. Acesta tresări și se uită pe drum dacă nu erau văzuți, apoi se eliberă prudent din strânsoare. Era roșu până în vârful urechilor, dar ochii îi străluceau.
— Mă bucur că-ți surâde ideea, zise el. Crezi că am vreo șansă, Kit?
— Vreo șansă? Ha, numai să-ncerci! Ah, John, sunt așa de fericită, îmi vine să sar în sus de bucurie!
126
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
— Încă nu pot să-ncerc nimic, îi aminti el, realist. N-am nimic să-i ofer, absolut nimic.
— Într-o zi o să ai biserica ta. Numai că… Oare poate Mercy să…
Crezi că s-ar descurca într-o gospodărie de pastor? Sunt atâtea lucruri pe care Mercy nu le poate face, John.
— Atunci am să le fac eu în locul ei, spuse el calm. Nu vreau o soție ca să mă slujească. Doar să fie Mercy ea însăși… Și orice-aș
face, tot n-aș putea să mă ridic la înălțimea ei.
— Atunci spune-i diseară, John, îl îndemnă ea, amintindu-și ochii plini de alean ai lui Mercy.
— Poate, răspunse el din nou. Vom vedea.
În drum spre casă, Kit traversă piațeta unde se afla Casa de Adunare și abia se ținu să nu danseze. Îi venea să strige, să cânte.
Mercy și John Holbrook! Ce potrivire! Ce potrivire perfectă, incredibilă chiar! Cum să nu spună ea nimănui? Probabil că se vedea de la o poștă că plesnește de bucurie. Judith sigur o să…
Judith! Picioarele săltărețe i se poticniră brusc. Cum putuse uita de ea? S-ar fi cuvenit oare să-i spună ceva lui John, să-l prevină
cumva? Nu, n-ar fi putut face așa ceva, n-ar fi fost corect fată de Judith. El habar n-avea de nimic, era așa de serios și de timid, cum spusese și Judith, așa de cufundat în cărți, atât de pierdut în visele lui cu Mercy încât nici nu băgase niciodată de seamă că-i căzuse cu tronc lui Judith. De ce anume era așa sigură Judith că urma să se întâmple în seara aceea? Ce tertipuri avea de gând să folosească?
„Ei, păi dacă nu se duce la șezătoare, nu se-ntâmplă nimic”, se gândi ea la partea practică a lucrurilor. „Și, cine știe, poate dacă stă
