Nimeni nu-i spusese nimic despre cum era toamna în Noua Anglie.
Era un spectacol înălțător, care o punea pe jar. În fiecare dimineață
se trezea plină de încredere și de bună dispoziție, un sentiment nou, pe care nu și-l putea explica nicicum. În octombrie se putea întâmpla oricând ceva minunat și neașteptat.
Pe măsură ce zilele deveneau din ce în ce mai scurte și mai răcoroase, Kit avea din ce în ce mai mult senzația că urma să se întâmple ceva și, cu simțurile mai ascuțite ca niciodată, vedea într-o lumină nouă până și cele mai obișnuite lucruri din jur. Poate că
altfel, ar fi trecut cu vederea o anumită scenă pe care n-avea să o uite niciodată. Într-o dimineață, când ieși pe ușa șopronului cu brațele pline de rufe de întins la uscat pe iarbă, Kit se opri, atentă ca întotdeauna, zărindu-și unchiul. Îl vedea din profil: stătea în apropierea casei și se uita înspre fluviu. Nu o văzuse. Foarte rar i se întâmpla să stea așa, pur și simplu, fără să facă nimic; privea câmpurile aurii. Culorile aprinse își pierduseră din intensitate.
Grămăjoare de frunze maronii, încrețite, zăceau amestecate pe iarba uscată, iar crengile care se înălțau spre cerul cenușiu erau aproape dezgolite. În timp ce Kit îl urmărea, unchiul său se aplecă încet și, cu mâna făcută căuș, culese un pumn de țărână maronie din 133
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
grădină, apoi îl ținu în palmă cu un fel de venerație ciudată, ca și cum ar fi fost cine știe ce materie fără de preț. Țărâna i se scurse printre degete și mâna îi tresări deodată într-un gest pătimaș. Kit se întoarse înăuntru și închise încetișor ușa. Se simțea de parcă ar fi tras cu urechea la o conversație. După cât îl urâse pe unchiul său, după cât se temuse de el, de ce dintr-odată o durea inima când se gândea la silueta aceea singuratică și sfidătoare din grădină?
Vocea lui Judith puse capăt întrebărilor.
— Hai odată, Kit! o strigă ea. Ăsta-i al treilea grup care trece pe lângă casă. Cică vine o corabie de negoț în sus pe fluviu. Dacă
terminăm cu spălatul, putem să mergem s-o vedem.
Lui Kit îi tresăltă inima.
— Ce corabie?
— Ce contează? Aduce poșta, poate niște stofe și, cine știe, foarfecii pe care i-am comandat de la Boston. Oricum, e frumos să
vezi cum vine o corabie, mai ales că n-o să mai fie multe toamna asta.
Pe Kit o cuprinse agitația; o stare confuză, ciudată, un amestec de nerăbdare și de șovăială puse stăpânire pe ea. Avea de gând să stea acasă și să-i dea o mână de ajutor lui Mercy, dar picioarele ei o luaseră deja pe cărare, pe lângă Judith. În clipa în care trecură de cotitura drumului, nesiguranța o părăsi însă: Delfinul urca fluviul cu toate pânzele sus. Prora corabiei era ciobită și tocită, carena era ponosită și năpădită de cochilii de tot soiul, pânzele, cenușii și roase de vreme, și totuși, cât era de frumoasă! Amintirile dădură năvală; Kit aproape că simți cum se ridică puntea sub ea și ceva asemănător cu dorul de casă îi puse un nod în gât. Cât i-ar fi plăcut să mai pornească într-o călătorie pe Delfin! Dăduse uitării mirosul de cai, statul în loc din lipsa vântului, groaza iscată de vijelie și de fulgere.
Nu-și mai amintea decât strălucirea nesfârșită a apelor care se întindeau până la capătul lumii, arcul uriaș al Căii Lactee, rafalele aspre de vânt sărat care-i dădeau părut pe spate. Ce n-ar fi dat să se 134
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
găsească pe puntea Delfinului, cu privirea ațintită înspre gurile fluviului, înspre mare, înspre Barbados!
Delfinul întoarse, velele gabier fură strânse, parâmele scârțâiră, pânzele se cutremurară, apoi corabia se opri de-a lungul docului din Wethersfield. Mulțimea se îngrămădi, nerăbdătoare să pună
mâna pe baloții, pe butoaiele și pe legăturile noduroase care erau descărcate peste bord. Kit și Judith stăteau mai retrase, bucurându-se de toată agitația. Entuziasmul mulțimii părea contagios. Când Judith îi vorbi, Kit constată cu surprindere ceva foarte ciudat: nu-și mai controla buzele. Un tremurat straniu o făcu să-și încleșteze pumnii. Nu-și putea lua ochii de la puntea corabiei.
În cele din urmă, zări un cap blond ițindu-se prin bocaport, ascuns aproape de tot de o grămadă de mărfuri. Trecu mult până
când Nat Eaton, care privea nepăsător forfota de pe chei, dădu cu ochii de ea. Ridică o mână și-o salută scurt. Kit știa cum se purta Nat când era absorbit de treburile corabiei. Așteptă, prefăcându-se că o interesează și cea mai măruntă marfă descărcată peste parapet.
Încetul cu încetul, locuitorii din Wethersfield veniră să-și ridice comenzile, negustorii din Hartford își luară la numărat butoaiele de cuie, de ulei și de sare, și numai o mână de curioși mai rămaseră pe chei.
— Haide, Kit! o zori Judith. Nu mai e nimic de văzut.
Nu, recunoscu Kit, nu mai avea nici cea mai mică scuză să mai zăbovească. Ridică ușor din umeri și se întoarse, dar chiar atunci îi auzi vocea.
— Domnișoară Tyler! Așteptați o clipă!
Se răsuci pe călcâie și-l văzu pe Nat cum sare peste parapet. Se îndreptă înspre ea cu pasul lui ușor și săltăreț, purtând la subraț un pachet voluminos învelit într-o bucată de pânză de corabie.
— Ziua bună, domnișoară Wood, o salută el respectuos pe Judith.
Apoi se întoarse către Kit.
135
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
— Sunteți amabilă să livrați nițică marfă pentru mine?
Cuvintele în sine mai erau cum erau, dar tonul lui indiferent o tulbura.
— E-un cupon de stofă din lână pentru Hannah, explică el, întinzându-i pachetul.
Kit îl apucă șovăind.
— O să te-aștepte să i-l dai chiar tu.
— Știu, dar tata bate din picior să ridicăm ancora. Dacă pierdem vântul ăsta, stăm aici zile-n șir. Hannah s-ar putea să aibă nevoie de asta. Dacă vă puteți răpi din timpul petrecut cu distinșii dumneavoastră prieteni.
Kit deschise gura să spună ceva, dar Nat continuă.
— Ce încărcătură interesantă am avut de data asta! Mai ales cele șaisprezece ferestre cu armături de plumb în formă de romb, comandate din Anglia de un anumit William Ashby. Cică-și construiește o casă pentru mireasa lui. O domnișoară simandicoasă
