Vocile mânioase răzbăteau prin ușa închisă a salonului. Era imposibil să nu le auzi. Roata de tors a lui Mercy se opri, iar lui Rachel, care tocmai aprindea un ciot de pin, începu să-i tremure mâna, astfel încât o scânteie căzu pe masă, nevăzută, și lăsă o urmă
neagră. Bărbații aceia cu chipurile încruntate veniseră de mai multe ori să-i ceară socoteală lui Matthew Wood în ultima lună, dar în seara aceea tonul era de-a dreptul înspăimântător.
— Probabil că nu mai suferă nicio amânare, dacă se întâlnesc ei așa, în ajun de Sabat, spuse Mercy.
— Taică-tu nici nu s-a atins de cină, se îngrijoră Rachel. Crezi că
s-ar cuveni să le oferim ceva de mâncare tuturor când ies de-acolo?
Lui Kit îi mai scăpă un ochi din andrea; era deja a treia oară. Nu o preocupa din cale afară soarta coloniei Connecticut, însă se întâmplase ceva care o făcuse foarte curioasă. Cu ceva timp în urmă, apăruse William, le salutase politicos ca de obicei pe femei, apoi, spre uimirea ei, în loc să se așeze lângă foc, bătuse cu îndrăzneală la ușa salonului. Încă și mai uluitor era că fusese primit înăuntru și nu ieșise nici măcar după jumătate de oră din spatele ușii închise. Își călcă pe inimă și lăsă mândria deoparte.
— Oare ce-o fi făcând William acolo? izbucni ea. De ce l-ar lăsa să
intre unchiul Matthew?
— Nu știai?
Judith îi aruncă o privire de sus.
— Ce să știu?
— William a început să fie de partea tatei acum vreo două luni.
Chiar dinainte să-și ridice casa, când plătea ditamai dările pe terenurile lui.
139
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
Cum de era Judith la curent cu asta?
Kit se zgâi la ea.
— Nu l-am auzit să scoată vreo vorbă despre asta.
— Poate pur și simplu nu l-ai ascultat.
Judith își luase un ton de-a dreptul îngâmfat. Mâhnită, Kit smuci andreaua trăgând de încă un ochi pierdut. Așa era; uneori, când William și Judith vorbeau despre casă, era singurul lucru pe care-l putea face dacă nu voia să-i fugă mintea în altă parte. Dar era convinsă că și-ar fi amintit ceva atât de important. Îi era rușine lui William să recunoască de față cu ea că se întorsese împotriva regelui? Sau o credea prea proastă să înțeleagă? Și din nou răsunară
vocile.
— Guvernatorul ăla, Andros, spune că documentele semnate de amerindieni nu-s mai bune decât ce-a zgâriat ursul cu laba! Tre’ să
ne-apucăm cu toții să cerșim aprobări pentru pământuri pe care le-am cumpărat și le-am plătit deja! Păi, ce-i asta, numai dările și-o să
ne sărăcească!
— Pot să intre-n Casa noastră de Adunare și să ne poruncească
să-ngenunchem și să miorlăim cântece ca-n biserica lor anglicană.
— Pe văru-meu de la Boston l-au pus să jure pe sfânta Biblie la tribunal. Io-l împușc pe-ăla de-mi cere mie așa ceva!
Se auzea și vocea lui Matthew, rece și calmă; nu se răstea niciodată, nu-și ieșea din fire.
— Orice s-ar întâmpla, spunea el, nu vrem să se-ajungă la împușcături aici, în Connecticut.
— De ce nu? îl întrerupse o voce. Ce-ar trebui să facem, să
renunțăm la libertatea noastră fără să crâcnim, cum au făcut în Rhode Island?
— Să-i înfruntăm, zic! veni un strigăt răgușit. Nouă detașamente de rezerviști avem în comitatul Hartford. Aproape o mie de oameni.
Stai să dea el cu ochii de-un rând de muschete și să vedeți ce-și schimbă părerea!
140
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
— Ar însemna o vărsare de sânge fără nicio noimă, spuse limpede Matthew.
Discuția aprinsă mai ținu aproape o oră, iar strigătele mânioase se transformară treptat într-o discuție încordată, pe un ton scăzut, care nu se mai înțelegea. În cele din urmă, din salon ieși un grup de bărbați tăcuți, care nu se atinseră de gustările oferite timid de către Rachel. După plecarea lor, Matthew se lăsă greoi pe un scaun.
— Degeaba, spuse el. Trebuie să ne petrecem ziua de Sabat rugându-ne să ne dea Dumnezeu răbdare.
Rachel căută să-l consoleze.
— Știu că-i o mare dezamăgire, încercă ea. Dar chiar o să ne schimbe așa de mult viața? Aici, în Wethersfield, vreau să spun. Tot împreună vom fi cu toții, la noi în casă, și sigur n-o să ne pierdem drepturile de cetățeni ai Angliei.
