din Barbados, din ce-am auzit, umblă vorba că nimic nu-i prea bun pentru ea. Doar n-o să-și pună dumneaei hârtie unsă cu ulei în geam!
Ironia mușcătoare din tonul lui o luă prin surprindere pe Kit.
— Ai fi putut să spui și tu ceva, zise el ceva mai încet.
— Nu-i… Nu-i nimic limpede de spus.
— Mie comanda aia mi s-a părut suficient de limpede.
Deși își căuta cuvintele, își dădu seama că se făcuse roșie ca racul de la gulerul pelerinei până la gluga de pe frunte, iar asta nu-i scăpase tânărului.
— Îmi permiteți să vă prezint felicitările mele? Și când te gândești că-mi făceam griji pentru pasărea aia. Trebuia să-mi dau seama c-o să-nfulece cât ai zice pește ditamai potârnichea grasă.
Apoi, cu o plecăciune scurtă înspre Judith, își luă tălpășița.
— Ce pasăre? Despre ce vorbea? gâfâi Judith, abia ținând pasul cu Kit, care plecase în mare grabă.
136
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
Întoarse capul să nu i se vadă lacrimile de mânie. Kit nu răspunse.
— Kit, sincer acum, cunoștințele astea ale tale sunt toate una și una. Unde-ai putut să cunoști un marinar dintr-ăsta?
— Ți-am mai spus, e băiatul căpitanului.
— Ei bine, să știi că nu dau doi bani pe manierele lui, punctă
Judith.
Spre ușurarea lui Kit, când ajunseră acasă schimbară subiectul.
Rachel stătea în prag și se uita întruna îngrijorată pe drum în sus.
— Ce să vă spun, se plânse ea, n-are pic de liniște bietul om.
Adineauri a venit cineva să-l cheme. Zicea că un bărbat călare a adus dimineață vești de la Hartford și că s-a adunat lume multă la atelierul fierarului. Tu vezi ceva pe drum, Judith?
— Nu, răspunse Judith. În piațetă-i liniște.
— Cred că trebuie să fie ceva legat de guvernatorul Andros din Massachusetts, cel care s-a hotărât să ne ia Carta. Of, Doamne, taică-tu o să se necăjească rău de tot!
— Atunci, să-i pregătim un prânz bun, sugeră Judith, cu simțul ei practic. Nu-ți mai face griji, mamă. Las’ să se ocupe bărbații de treaba asta cu guvernarea.
Intrând în urma lor în casă, Kit se simți recunoscătoare lui Andros, cel pe care toți îl detestau. Orice-ar fi făcut, o salvase, cel puțin pe moment, de multe alte întrebări din partea lui Judith.
Matthew Wood nu trecu pe acasă să se bucure de masa copioasă
pe care i-o pregătiseră. Abia după-amiază, târziu, intră încet în bucătărie. Avea umerii căzuți și parcă ar fi fost bolnav.
— Ce-i cu tine, Matthew?
Rachel se îndreptă spre scaunul lui.
— S-a întâmplat ceva rău?
— Doar ce era de așteptat, răspunse el obosit. Guvernatorul Treat și consiliul au reușit să tragă de timp aproape un an. Însă, acum trei zile, sir Edmond Andros a trimis vorbă că pornește la drum din 137
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
Boston. Luni ajunge la Hartford să preia funcția de guvernator al coloniei Connecticut. Faceți focul în salonul de oaspeți, adăugă el.
Oamenii o să vină să stăm de vorbă.
Înainte de căderea întunericului mai ajunse la ei încă o veste. Cu toate că se grăbise, căpitanul Eaton pierduse până la urmă vântul, iar Delfinul era țintuit la ancoră în dreptul insulei Wright. Kit se simți răzbunată și se bucură în sinea ei. Spera ca echipajul să aibă
parte de o așteptare cât mai lungă. Nat n-avea decât să stea acolo până dădea înghețul. Ar fi putut foarte bine să-și ducă și singur pachetul. Oricum, ea nu avea de gând să i-l ducă destinatarei înainte ca Delfinul să ridice pânzele spre Saybrook.
138
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
Capitolul 15
— Asta-nseamnă sfârșitul comunității noastre libere!
— S-a terminat cu toată munca noastră!
