cu Mercy… O, Doamne, ce-o să se mai supere Judith. Dar e atât de orgolioasă, încât o să strâmbe din nas și-o să spună că nici nu i-a trecut vreodată prin cap așa ceva. Și-o să treacă peste asta, știu sigur, pentru că de fapt John nu e deloc potrivit pentru ea. Numai de-ar spune ce are de spus în seara asta!”
127
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
În seara aceea, Judith petrecu îngrozitor de mult timp în fața micii oglinzi de pe perete. Purta pentru prima oară rochia nouă de lână albastră, cu un guleraș alb ca zăpada și manșete lungi –
nicicând nu arătase mai încântător. În bătaia lumânărilor, ochii ei căpătau nuanțe de albastru închis și un entuziasm secret îi îmbujora pielea albă și curată. Kit își pierduse răbdarea. Nu conta câtuși de puțin cum arăta. William o aștepta deja, și trebuiau să plece cu toții mai repede, înainte să ajungă John. Ce bine-ar fi fost dacă mătușa Rachel și unchiul Matthew și-ar fi găsit ceva de făcut și-ar fi lăsat-o pe Mercy singură, lângă foc!
Dar întârziară prea mult. John Holbrook intra deja pe ușă când cele două fete coborau scările. Făcu o plecăciune politicoasă, lăsându-le să intre înaintea lui în bucătărie; ochii îi sclipeau de admirație. Judith dădu capul pe spate și-i zâmbi îndrăzneț. Rachel își lăsă lucrul deoparte și până și Matthew veni să-i conducă pe tineri până la ușă.
— Ce mă bucur că ai venit, spuse Judith cu gropițe în obraji. Așa putem merge cu toții laolaltă.
— Eu nu merg la șezătoare, îi spuse John, zâmbind. Cred c-am să
rămân aici să stau de vorbă cu Mercy.
— Dar toată lumea te-așteaptă. Mercy nu se supără – nu-i așa, Mercy?
John clătină din cap și zâmbi în continuare. Pe chipul lui palid se citea ceva din entuziasmul lui Judith.
— Cred că rămân aici, răspunse el hotărât. Am ceva de vorbit cu tatăl tău.
Cuvintele sale căzură ca un trăsnet. Judith se trase înapoi, cu o mână la gât, și se înroși toată, de la gulerașul alb până la rădăcina buclelor negre.
— În seara asta? șopti ea, nevenindu-i a crede.
Apoi, deodată, un val de fericire alungă orice îndoială sau reținere.
128
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
— O, tată! strigă ea pătimaș. Nu-i nevoie să piardă șezătoarea, nu-i așa? Știi ce vrea să te-ntrebe! Spune da, ca să putem merge la petrecere cu toții!
Matthew Wood era uluit.
— Fata mea, o dojeni el, ce vorbe-s astea?
— Vorbe deșănțate, dar nu-mi pasă! râse Judith, scuturându-și buclele întunecate. O, tată, sigur ai ghicit. John nu mai trebuie să-ți spună nimic.
Cine putea să reziste în fața unui asemenea entuziasm?
Trăsăturile severe ale lui Matthew Wood se mai îndulciră, iar când se întoarse către John, zâmbea de-a binelea.
— Dacă e să-i faci curte unei fete atât de încăpățânate și de neobrăzate, rosti el îngăduitor, atunci nu pot decât să vă dau amândurora binecuvântarea mea. Poate reușești s-o-nveți ce-nseamnă sfiiciunea.
John rămase încremenit și se făcu alb ca varul. Nu-și putea aduna gândurile.
„Spune-le!” îl îndemnă Kit în tăcere, disperată. „John, trebuie să
spui ceva chiar acum!”
De parcă ar fi auzit-o, John își descleștă buzele albe și scoase un sunet răgușit.
— Domnule… Eu… încercă el.
Apoi, încă nevenindu-i a crede, privi înspre Judith. Pe chipul ei nu se mai citea nici cea mai mică urmă de mândrie sau de aroganță.
Atâta fericire și încredere străluceau în ochii albaștri, încât John se clătină și, în clipa aceea de șovăială, se pierdu cu totul.
Mâna grea a lui William se odihni pe umărul său. Mătușa Rachel îi întinse amândouă mâinile, cu ochii în lacrimi. Apoi Mercy veni încet dinspre șemineu, cu capul sus, cu ochii ei mari, limpezi și strălucitori.
— Mă bucur foarte mult pentru voi, le spuse ea cu căldură în glas.
129
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
Numai Kit nu scoase o vorbă.
„Poate-am visat eu”, se gândi ea uitându-se la Mercy. De fapt, era convinsă că dragostea din ochii lui Mercy în seara aceea de vară
nu fusese doar o închipuire. Din acel moment însă, nimeni n-avea să mai știe în afară de ea. Se bazase pe mândria lui Judith. Dar Mercy nu era mândră ca Judith; forța ei venea din ceva mult mai puternic decât mândria.
Cei patru tineri o porniră împreună la drum în amurgul liniștit și rece. Judith îl apucă încrezătoare de braț pe John; fericită, trecea peste orice reținere.
— Ce știi tu? pălăvrăgi ea. Cât pe ce să mă port ca o nerușinată, noroc că m-ai salvat, John. Aveam eu un plan. De fapt, nu-s convinsă c-aș fi-ndrăznit. Dar acum…
