— Știu sigur că am, spuse Judith, pentru că de data asta o să am grijă să se-ntâmple ceva. M-am hotărât.
— Vrei să spui… John Holbrook?
— Bineînțeles că asta vreau să spun. Știi cum e el, Kit. Așa serios și timid. N-o să-și facă niciodată curaj să spună ceva, dacă nu-l ajut.
— Dar John e încă la studii…
— Știu. N-are nimic pe numele lui, ca William, și nici n-are cum să mă-ntrețină. De asta nici nu spune nimic. Dar eu știu ce simte, știu și ce simt eu, de ce-ar trebui s-așteptăm o veșnicie fără să facem nici măcar un plan? Și ce moment e mai potrivit decât o șezătoare?
— Judith, se aventură Kit șovăielnic, chiar crezi că…?
— Mai bine ți-ai vedea de-ale tale, râse Judith. William nu-i ca John. El e ca mine. Când și-a pus ceva în minte, apoi n-o s-aștepte o veșnicie.
Chiar trebuia să-i aducă aminte? se strâmbă Kit. Din ziua în care William își înălțase casa, atunci când se adunaseră toți vecinii și, muncind de la răsărit până la apus, ridicaseră un cadru zdravăn și impunător, bătând în cuie șindrilele noi și trainice, Kit știuse că
tânărul aștepta momentul potrivit pentru a-i vorbi. Se hotărâse de mult ce răspuns avea să-i dea. În calitate de soție a lui William urma să se bucure de toată libertatea de mișcare de care avea nevoie.
Adio corvezi interminabile și, în plus, putea să-i dea peste nas unei 123
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
femei precum cumătra Cruff. Mai mult decât atât, William avea pentru ea o mare admirație, în ciuda faptului că de multe ori era uluit și șocat de părerile ei, era la fel de îndrăgostit ca în dimineața aceea de Sabat. Și atunci de ce oare avea presimțirea aceea rea de când o tachinase Judith?
Privi cu jind înspre căsuța de lângă Iazul Mierlei și se hotărî să se furișeze într-acolo la întoarcere. Dar oricât se grăbi Kit să termine ce avea de făcut, când isprăviră de cules nu-i mai rămase timp decât pentru o vizită pe fugă. Află de la Hannah că Prudence trecuse pe acolo, dar nu îndrăznise să aștepte lecția.
— De-aș putea să mai deslușesc literele cu ochii ăștia bătrâni, spuse Hannah cu regret. De fapt, copila nici n-ar avea cine știe ce nevoie de ajutor. Ea vrea să citească întruna. Gâză mică… Tot trag speranță c-o să se mai împlinească nițel de la laptele de capră.
Judith se pierduse deja în zare când Kit porni înspre casă pe drumul de la Miazăzi. Spre surprinderea ei, zări în depărtare o pălărie cu boruri largi pe care o cunoștea foarte bine, așa că se opri și așteptă până când John Holbrook o ajunse din urmă.
— Dr. Bulkeley m-a trimis după niște varza-dihorului, explică el fluturând un mănunchi de verdeață. Zice că-i un leac foarte bun pentru astm. Dar tu cum de mergi singură pe-aici?
— Judith a luat-o înainte, îi răspunse ea.
Oare sperase să dea de Judith pe drum?
— Eu m-am oprit s-o văd pe Hannah Tupper.
Rostise numele intenționat. John o privi surprins.
— Văduva Tupper? Familia ta știe, Kit?
— Numai Judith și Mercy. Hannah mi-e prietenă bună.
— Dar este quakeră.
— Și ce, are vreo importanță?
— Da, cred că da, spuse el cu un aer gânditor. Nu că aș avea ceva împotriva quakerilor. Dar femeia asta are reputație proastă. De două ori au acuzat-o de vrăjitorie.
124
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
— Astea-s doar niște bârfe răutăcioase.
— Probabil, dar mi-ar părea rău să văd că se întorc împotriva ta.
Știi, Kit, sunt unii pe-aici, prin oraș, care n-au uitat cum ai sărit atunci în fluviu. Dacă află că mai și cunoști o vrăjitoare…
— John, cum poți să iei în seamă asemenea prostii?
— Vrăjitoria nu-i o prostie, Kit. Dr. Bulkeley spune că…
— Eeeei, păi dacă spune dr. Bulkeley…!, replică Kit. Știi ceva, m-am săturat să tot aud ce are de spus dr. Bulkeley. Tu nu gândești deloc cu capul tău, John?
Când îi văzu ochii triști, își regretă imediat vorbele.
— Îmi pare rău, zise ea, punându-i repede o mână pe mânecă.
Nu asta voiam să spun, de fapt. Dar de când ai început să studiezi cu individul ăla parcă te-ai schimbat cumva.
John o iertă imediat.
— Tu nu-l cunoști cum îl cunosc eu, îi explică el. În fiecare zi îmi dau seama cât de mult mai am de învățat. Dar nu-i vorba doar de studii. Vrând-nevrând, ne schimbăm, Kit – cel puțin unii dintre noi, adăugă el, cu o sclipire de umor care-i lipsise în ultima vreme. Nu vreau să-ți țin predici, Kit. Dar quakerii sunt știuți că aduc necazuri și mi se pare că tu și-așa dat de tot felul de probleme de una singură.
— Știu, recunoscu Kit veselă, dar Hannah mă ajută să mă schimb.
Dac-ai cunoaște-o…
