„Acum, ce?” se întrebă Kit, mergând în urma lor. Și-ar fi dorit să
protesteze, dar trebuia să se abțină și o durea sufletul. „Nu poate face așa ceva!” își tot repeta ea. Dar era conștientă că, de fapt, putea.
John o înțelegea bine pe Mercy. Știa că în viața ei nu întinsese mâna nici măcar după o coajă de pâine la care ar fi putut râvni Judith. Kit știa că dacă John ar fi făcut-o pe Judith să sufere, Mercy nu i-ar fi iertat-o și nu și-ar fi iertat-o nici sieși niciodată.
Pierdută în gânduri, Kit abia dacă băgă de seamă că William, cu mersul lui demn, pășea încă și mai încet decât de obicei.
Rămăseseră ceva mai în urmă fată de cealaltă pereche când simți cum o mână hotărâtă o apucă de cot.
— Așteaptă o clipă, Kit, spuse William. Lasă-i pe ei s-o ia înainte.
Vreau să vorbesc cu tine.
Calmul hotărât cu care-i vorbise reuși să se strecoare printre gândurile care veneau de-a valma. Fără prea multă tragere de inimă, fata îi acordă o fărâmă de atenție. Din privirea lui intensă, chiar și în lumina asfințitului, își dădu seama despre ce era vorba.
130
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
O, nu! Nu după ce se întâmplase mai devreme! Aproape că-i venea să o ia la fugă, să se adăpostească lângă Mercy, în fața șemineului.
— N-aveam de gând să spun nimic în seara asta, zise William.
Dar când i-am văzut pe cei doi… Tu nu-i invidiezi că-s așa de fericiți, Kit?
„Nu pot”, se panică în sinea ei.
— Nu în seara asta!
Ultimele cuvinte îi scăpaseră pe jumătate în șoaptă. William le înțelese greșit.
— Atunci mâine. Dă-mi voie să vorbesc cu unchiul tău. Nu-i nevoie să mă ajuți, adăugă el cu un umor care nu-i stătea în fire. Pot să vorbesc foarte bine și singur.
Kit tremura în amurgul răcoros. „Rochia asta de mătase e prea subțire pentru Noua Anglie”, se gândi ea fără nicio legătură. Apoi se strădui să-și adune forțele. Întrebarea lui William nu venea chiar pe neașteptate, până la urmă. Credea că e gata să-i dea un răspuns.
— Te rog, William, șopti ea. Nu vorbi cu el încă. William o privi uluit.
— De ce? Nu vrei să te căsătorești cu mine, Kit?
Fata ezită.
— Nu mă gândeam să mă mărit așa de devreme.
— Judith are doar șaisprezece ani, îi aminti el.
— Știu. Dar eu încă-s o străină, William. Mai am multe de învățat.
— E adevărat, aprobă el.
Rămase tăcut pentru câteva clipe.
— N-am de gând să te zoresc, Kit, spuse el chibzuit. Oricum casa nu-i gata până la primăvară. Am să aștept să-mi răspunzi.
Părea să nu aibă nici cea mai mică îndoială care va fi răspunsul ei. Porniră din nou la drum, iar mâna lui rămase pe cotul fetei, o mișcare justificată parcă de un nou simț al proprietății.
131
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
Prin ușa deschisă se revărsau râsete. Hambarul cel mare era luminat cu felinare agățate de grinzile cioplite de mână. În aer plutea o mireasmă de fân proaspăt și mirosul cald, liniștitor al vitelor. Tinerii în veșminte vesele se așezaseră în cerc în jurul unei grămezi uriașe de porumb cu ciucuri de mătase și se apucaseră deja de depănușat.
Nou-veniții fură întâmpinați cu strigăte de bun-venit, iar cercul se mișcă să le facă loc. Spre surprinderea lui Kit, lumea se distra la depănușat, veselindu-se cu tot felul de cântece, de rămășaguri și de glume care stârneau râsete și zarvă. Nu-i venea să creadă. Deci Wethersfield nu era doar un loc mohorât și serios! Oare unchiul ei fusese vreodată la vreo șezătoare? se întrebă ea.
Deodată se auziră altfel de strigăte. Judith ținea un știulete pe jumătate depănușat în poală, iar din mătasea ciufulită se zăreau niște boabe portocalii-roșiatice. Judith izbucni în râs și-și dădu capul pe spate cu aroganța ei obișnuită.
— Eu n-am nevoie de așa ceva! spuse ea triumfător. Ce primesc în schimb?
Fără să aștepte vreun răspuns, îl aruncă de partea cealaltă a cercului, în mâinile lui William. Urmară câteva chicoteli, apoi se lăsă o tăcere curioasă. Kit, neajutorată, cu obrajii în flăcări, simți cum o ia amețeala când, în râsete și chiote, William păși hotărât înainte să-și ceară gajul.
132
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
Capitolul 14
După zilele liniștite, dar și intense din septembrie, razele blânde ale soarelui de octombrie inundau totul. Kit nu și-ar fi imaginat la ce miracol avea să fie martoră. Stătea fermecată în prag, în casa unchiului său, ținându-și respirația. Arțarul din fața ușii ardea ca o torță roșie uriașă. Stejarii de pe marginea drumului străluceau în nuanțe de galben și de bronz. Câmpurile se întindeau ca un adevărat covor de nestemate, presărate cu smarald, topaz și granat.
Peste tot, culorile strigau și cântau în jurul ei. Frunzele veștede, maronii, îi foșneau sub tălpi și împrăștiau un miros plăcut de fum.
