Fata șovăi.
— Uneori da. S-au purtat frumos cu mine, dar e foarte diferit aici.
Nu-mi găsesc locul, Nat.
— Știi, spuse el întorcând prudent privirea către fluviu, odată, când eram mic, am ajuns în Jamaica și-n piață acolo era un bărbat care vindea niște păsări. Erau așa, verde-gălbui, stropite cu stacojiu-aprins. Voiam să iau și eu una acasă, pentru bunica din Saybrook.
Dar mi-a explicat tata că era făcută să trăiască acolo, că la noi celelalte păsări ar fi sărit la ea și-ar fi rănit-o cu ciocul. Ciudat, dar în dimineața în care te-am lăsat aici, la Wethersfield, tot drumul până
la corabie nu m-am putut gândi decât la pasărea aia.
Kit se uită lung la el. Marinarul ăla încrezut, care-o apucase înapoi prin pădure fără măcar să-și ia la revedere cum se cuvine, stătuse cu gândul la o pasăre! Dându-și seama că vorbise pe un ton prea serios, Nat izbucni în râs în fața căutăturii ei grave.
116
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
— Cine-ar fi crezut, o tachină el, c-am să te văd vreodată cocoțată
pe-un acoperiș, cu paie-n păr?
Kit chicoti.
— Adică m-am transformat într-o cioară?
— Nu chiar.
Ochii lui albaștri străluceau vesel.
— Dacă mă uit bine, se mai văd încă penele verzi. Dar au făcut tot ce-au putut aici să te transforme-n vrabie, nu-i așa?
— Puritanii ăștia, suspină Kit. N-am să-i înțeleg niciodată. De ce-or fi vrând să fie viața așa de serioasă? Am impresia că lor chiar le place așa.
Nat se întinse pe spate pe stuf.
— Dacă mă-ntrebi pe mine, e de la toată educația aia a lor. Stau numa-nchiși în casă și asta le răpește orice bucurie de-a trăi. Și toată
latina aia pe care ți-o bagă pe gât! Păi, Kit, tu-ți dai seama?! Sunt douășcinci de feluri de substantive numai în Morfologie. N-aș putea să rezist la așa ceva. Nu zic că n-ar trebui, acolo, o educație, continuă el. Un băiat tre’ să-nvețe numerele, dar asta așa, numai ca să afle latitudinea cu instrumentele de navigație. Cu cărțile, ei, e-altă treabă. Nimic nu-ți ține de urât mai bine într-o călătorie lungă
decât o carte.
— Ce fel de cărți? întrebă Kit ușor surprinsă.
— A, de toate felurile. Le luăm și noi de pe unde-apucăm. Mie-mi plac cel mai mult jurnalele de bord vechi și povestirile de călătorie, dar odată ne-a lăsat cineva niște piese de teatru din Anglia care mi s-au părut foarte bune. Era una cu un naufragiu pe-o insulă
din Indii.
Kit sări în sus, încântată.
— Furtuna, vrei să spui?
— Nu mai știu. Ai citit-o?
— Era preferata noastră!
Încântată, Kit își cuprinse genunchii cu brațele.
117
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
— Bunicul era convins că Shakespeare a trecut prin Barbados.
Cred că-i plăcea să se creadă un fel de Prospero.
— Iar tu erai fiica, presupun? Cum o chema?
— Miranda. Dar nu prea semănăm.
Nat izbucni în râs.
— Shakespeare ăla trebuia să fi continuat povestea. Nu ne-a zis ce s-a-ntâmplat când prințul cel tânăr a luat-o cu el în Anglia. Pun pariu că toate doamnele numai despre asta au vorbit.
— Nu în Anglia. La Napoli. Și mai e ceva, Nat, își aminti ea.
Toate discuțiile astea împotriva Angliei și a regelui. Nu pricep.
— Mda, nu cred că ai cum, dacă n-ai fost crescută aici.
