— Atunci ai grijă ce spui. E nevoie să-ți mai amintesc că fac parte din consiliul orașului? Nu sunt un trădător!
— N-am spus așa ceva și nici n-am gândit. Te înșeli, Matthew, asta da, dar trădător nu ești. Nu încă.
— Mă înșel deci, îl provocă Matthew Wood, pentru că nu-mi convine să ne ploconim noului guvernator trimis de rege?
— Guvernatorul Andros a fost numit de regele James. Statul Massachusetts l-a recunoscut ca atare.
— Ei bine, aici suntem în Connecticut și n-o să-l recunoaștem niciodată! Niciodată! Crezi c-am trudit pe brânci și-am făcut atâtea sacrificii toți anii ăștia să punem pe roate o guvernare liberă ca să le dăm acum totul pe tavă așa, fără să crâcnim?
— Eu spun că te înșeli! mârâi Gershom Bulkeley. Ascultă aici la mine, Matthew. Chiar dacă tu n-apuci să mai vezi ce întorsătură iau lucrurile, copiii sau nepoții tăi vor avea de suferit. N-ai decât să-i spui cum vrei, dar încăpățânarea asta nu duce decât la revoluție.
Ochii lui Matthew scăpărau.
— Există și lucruri mai rele decât revoluția!
— Știu mai multe decât tine despre subiectul ăsta. Eram doctor la Fort când ne-am luptat cu amerindienii. Războiul e cumplit, Matthew. Crede-mă, nu iese nimic bun din vărsarea de sânge.
— Dar cine-a cerut vărsare de sânge? Noi nu vrem decât să ne păstrăm drepturile deja garantate prin Cartă.
60
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
Cei doi bărbați își aruncară peste masă o căutătură cruntă. Lui Rachel îi dădură lacrimile. Din umbră se auzi vocea lui Mercy.
— Eu abia așteptam să vină pastorul Bulkeley la noi în seara asta să ne citească, spuse ea cu blândețe.
Pastorul Bulkeley îi zâmbi amabil și se gândi puțin.
— Trebuie să-mi ocrotesc vocea, hotărî el. Însă tânărul meu învățăcel, aici de față, este un cititor absolut extraordinar. Îi las lui onoarea.
Matthew Wood ridică în silă Biblia cea groasă și i-o întinse lui John Holbrook, iar Rachel îi împinse un sfeșnic de cositor mai aproape de cot. John păstrase politicos tăcerea toată seara. Altceva nu prea avusese ocazia să facă, iar acum părea peste măsură de încântat de faptul că dascălul său îl băga oarecum în seamă. Kit simți brusc că începe să o enerveze. După o săptămână petrecută la Wethersfield, tânărul demn pe care-l cunoscuse pe corabie nu mai era același. În seara aceea părea o umbră, atârnat de fiecare vorbuliță a individului acela pompos și încăpățânat.
Nici măcar atunci nu îndrăzni să se impună, ci apucă nesigur Biblia în mână și întrebă:
— Ce-ați dori să citesc, domnule?
— Ți-aș sugera Proverbe, capitolul 24, versetul 21, răspunse bătrânul pastor, cu o strălucire vicleană în privire, pe care Kit o desluși imediat ce John începu să citească.
— „Fiul meu, teme-te de Domnul și de rege și cu cei ce se răzvrătesc nu lega prietenie, / Că fără de veste va veni nenorocirea și cine poate să cunoască sfârșitul lor năprasnic?”
Matthew mârâi ceva, dar se stăpâni văzând rugămintea mută din ochii soției sale. John continuă să citească.
Pe măsură ce citea, Kit nu mai băgă în seamă înțelesul cuvintelor și începu să bucure de sunetul lor. Vocea lui John era joasă, dar cât se poate de limpede, iar cuvintele aveau o cadență muzicală
încântătoare. În fiecare seară, de când ajunsese în acea casă, 61
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
așteptase cu nerăbdare ca vocea monotonă a unchiului Matthew să
se oprească din citit. În seara aceea, pentru întâia oară, surprinse frumusețea vechilor versete ebraice.
Când se termină lectura, familia și oaspeții își plecară capetele, iar pastorul Bulkeley începu rugăciunea de seară. Lui Kit îi scăpă
un suspin. Rugile laconice ale unchiului său erau greu de îndurat; știa că rugăciunea aceea avea să fie o capodoperă de proporții. În vreme ce vocea răgușită îi dădea înainte, îndrăzni să ridice puțin capul și constată cu satisfacție că și Judith se uita pe furiș. Dar nu oriunde. Ea cerceta pe îndelete capul plecat al lui John Holbrook și conturul delicat al profilului său pe fundalul focului din șemineu.
O frază din rugăciunea pastorului Bulkeley îi atrase din nou atenția lui Kit. „Și binecuvânteaz-o pe sora noastră în slăbiciunea și în năpasta ei.” Despre cine era vorba? Doamne, oare vorbea despre Mercy? Omul ăsta nu pricepea chiar nimic? Cât rău trebuiau să-i facă lui Mercy cuvintele acelea dezgustătoare. După câteva zile petrecute în gospodăria lor, Kit nici nu-și mai dădea seama că
Mercy șchiopăta. Niciun membru al familiei nu vorbea despre asta.
Cu siguranță că Mercy nu se considera năpăstuită, își făcea partea ei de muncă în fiecare zi, ba chiar și mai mult. De fapt, Kit descoperise destul de repede că în casa aceea totul se învârtea în jurul lui Mercy.
Ea reușea să-și înveselească tatăl, îi susținea moralul mamei sale timide și îngrijorate, înfrâna cu blândețe răzvrătirea surorii sale și încerca să o aducă și pe străina șovăielnică în cercul familiei. Auzi, Mercy și slăbiciunea! Clar, bărbatul acela avea orbul găinilor!
După ce se termină rugăciunea, se repetară mulțumirile și se rostiră formulele de rămas-bun, Rachel își conduse oaspeții către ușă. Îi întinse mâna lui John Holbrook.
— Sper să mai veniți pe la noi, spuse ea cu blândețe. Am vrea să
vă simțiți binevenit în casa noastră.
John își întoarse privirea în direcția în care se afla Judith, în spatele scaunului unde stătea Mercy.
62
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
— Vă mulțumesc, doamnă, răspunse el. Cu permisiunea dumneavoastră, mi-ar face mare plăcere să mai vin.
