50
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
Capitolul 5
— Alte haine n-am, protestă Kit. Dacă astea nu-s potrivite, eu rămân aici cu Mercy.
În dimineața aceea senină de Sabat, clopotul de la Casa de Adunare bătea întruna. Matthew Wood stătea în pragul casei și, pe sub sprâncenele stufoase, încruntate, le cerceta cu privirea pe cele trei femei care așteptau să-l însoțească. Pe lângă veșmintele de un albastru șters, făcute în casă, purtate de mătușa Rachel și de Judith, rochia de mătase înflorată a lui Kit îi dădea un aer de pasăre tropicală ajunsă din greșeală pe un țărm ciudat. Boneta elegantă cu pene albe spiralate i se părea unchiului afrontul suprem.
— Ai să-ți bați joc de adunarea Domnului cu zorzoanele astea, răcni el.
Era a doua oară în acea dimineață când își atrăgea mânia unchiului său. Cu o oră înainte, fata se împotrivise să meargă cu ei la Adunare, afirmând nepăsătoare că ea și bunicul ei nu prea călcau pe la slujbă, cu excepția celei de Crăciun. Ce vacarm se iscase! În Wethersfield nu era nicio biserică anglicană, o informase unchiul său, și mai mult decât atât, având în vedere că acum făcea parte din familia lor, trebuia să-și scoată din cap mofturile papistașe și să
meargă la Adunare ca orice femeie cu frica de Dumnezeu. De data aceasta, însă, nu prea avea ce să-i răspundă; știau amândoi că în casă nu se găseau haine în plus care să poată fi împrumutate.
Rachel atinse împăciuitoare mâneca soțului său.
— Matthew, îl imploră ea, toată lumea știe că fata n-a avut timp să-și ia haine noi. În plus, ar fi o mare risipă să le-arunce pe-ale ei.
Katherine arată foarte frumos așa și sunt mândră că vine cu noi.
Judith sigur nu era mândră de ea. Copila era la fel de revoltată ca tatăl său, dar din alt motiv. Buzele sale frumoase se arcuiau posomorâte în jos, iar genele lungi ascundeau cu greu invidia și 51
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
răzvrătirea din ochii albaștri. Pentru Kit, prima ieșire din noua ei casă nu părea deloc de bun augur, dar când porniră la drum, fata nu-și putu stăpâni curiozitatea și entuziasmul. Dacă se duceau la biserică însemna că undeva pe acolo, dincolo de drumul acela îngust, se afla un oraș. Sub cerul albastru, strălucitor, Wethersfield părea mult mai primitor decât în prima dimineață învăluită în ceață. Aerul era de o prospețime extraordinară.
Familia merse pe strada Principală, trecu pe lângă un șir de case masive din lemn și ajunse apoi la o mică piațetă pătrată. Kit cercetă
cu nerăbdare împrejurimile.
— Mai e mult până-n oraș? îi șopti ea lui Judith.
— Ăsta-i orașul, spuse Judith cu răceală.
Orașul! Kit se uită lung în jur, prea îngrozită să-și mai dea seama ce gafă făcuse. Nicio clădire, nicio prăvălie construită din piatră. În centrul piațetei se afla Casa de Adunare, o construcție pătrată, din lemn nevopsit, cu un turnuleț în vârf. În timp ce traversau piațeta, Kit se înfioră când văzu ce se afla în fața Casei de Adunare: un stâlp pentru biciuire, niște butuci pentru pedepse și un stâlp al infamiei.
Înăuntrul micii construcții, cetățenii din Wethersfield se așezaseră pe bănci, bărbații de o parte, femeile de cealaltă. La ușă, Matthew Wood se despărți de familia sa și se îndreptă demn către banca diaconului, chiar în dreptul amvonului. Rachel păși înaintea celor două fete pe intervalul dintre rânduri, către locurile familiei.
Cu fiecare pas, Kit simțea cum creștea uluirea orășenilor. Nimeni nu spunea nimic; de fapt, se lăsase o tăcere atât de adâncă, încât îi țiuiau urechile. Deși știa că avea obrajii în flăcări, își ținea fruntea sus sub boneta cu pene.
Slujba puritană i se păru la fel de searbădă și de urâtă precum pereții din scânduri ai Casei de Adunare. Se miră puțin când văzu că unchiul său face un pas înainte și începe să citească psalmul.
Intonând pe nas, cu vocea sa severă, impunea ritmul și dădea tonul, vers după vers, iar adunarea repeta după el. Când se termină
52
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
psalmul acela lung, Kit se așeză mulțumită la loc, dar nu dură mult și-și dori să se ridice din nou în picioare. Marginea ascuțită a băncii îi mușca din coapsă, în ciuda faptului că se tot străduia, cât mai discret cu putință, să-și schimbe poziția. Kit aruncă o privire enoriașilor. Era o mulțime pestriță. Nu toți împărtășeau părerile unchiului său despre veșmintele cuviincioase; unii purtau haine la modă, nefiindu-i cu nimic mai prejos. Însă majoritatea erau îmbrăcați simplu și sărăcăcios, și ici-colo, pe ultimele bănci din spate, Kit zări chipurile negre cu care era obișnuită și care probabil erau sclavii. Oricum ar fi fost, cu toții păstrau aceeași tăcere pioasă.
Cum reușeau să stea așa nemișcați, fără nicio tresărire, chiar și atunci când muștele negre le bâzâiau pe sub borul bonetelor? Nu era cu putință să asculte cu toții predica. Kit nu se putea concentra pe vorbele acelea nici măcar o clipă.
Se auzea un foșnet continuu, semn că nu era singura care n-avea stare. Pe scările care duceau la galerie stăteau ciorchine, umăr la umăr, în jur de douăzeci de băieței, iar rândurile lor dese unduiau întruna, stârnite de coatele agitate, strânse în jachetele strâmte de lână. Pe a doua treaptă, un băiat îmbujorat captură dintr-o singură
mișcare o muscă și o prinse între genunchi. Cei patru băieți așezați mai aproape de el se prăpădeau de râs. Degeaba încercau să-și țină
mâinile peste gură, chicotele lor nu puteau trece neobservate. Un bărbat din colț se îndreptă către ei amenințător, cu un băț lung, iar Kit tresări când două lovituri în cap se abătură năprasnic asupra fiecărui nefericit. Cauza întregii agitații stătea liniștită, cu o privire absorbită, nevinovată, care-l fixa pe pastor, deși băiatul ținea în continuare musca în mâna făcută căuș. Kit simți că o pufnește râsul și, căutând iute ceva care să-i distragă atenția, întâlni privirea lui John Holbrook. Tânărul întoarse capul ca și cum nu ar fi recunoscut-o.
Of, ce ți-era și cu oamenii ăștia! Poftim, Judith, de pildă, care stătea cu mâinile împreunate în poală. Ei nu-i amorțeau niciodată
53
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
picioarele? Totuși, dacă aceasta era o probă de rezistență, atunci se putea descurca și ea la fel de bine ca locuitorii din Noua Anglie.
Ridică bărbia, astfel încât una dintre pene îi mângâie grațios obrazul, își mișcă discret în sus și în jos degetele amorțite de la picioare, în pantofii de piele moale și subțire, și se înarmă cu răbdare.
La sfârșitul slujbei, soarele bătea drept în jos prin crăpăturile din tavan. Se scurseseră probabil mai bine de două ceasuri și totul ar fi durat încă și mai mult dacă pastorul n-ar fi răgușit, încet-încet, până
când aproape că-și pierdu vocea. Kit se ridică, încântată, pentru ultima rugăciune și rămase în picioare, respectuos, alături de ceilalți enoriași, până când pastorul străbătu intervalul și se îndreptă spre ușă.
În fața Casei de Adunare, pastorul Gershom Bulkeley luă mâinile lui Kit într-ale lui.
— Carevasăzică, aceasta este orfana din Barbados? întrebă el răgușit. Cât de recunoscătoare trebuie să fiți, domnișoară, pentru bunătatea cu care v-au întâmpinat la ananghie mătușa și unchiul.
Doi diaconi dădură și ei mâna și subliniară cuvântul
