să împăturească și să pună la loc teancurile de haine.
Lacrimile lui Judith dispărură și ele în faldurile rochiei albastre împăturite. Ușa se închise din nou și în încăpere se lăsă tăcerea.
— Ei, asta-i numai vina mea, suspină Rachel. Voi n-aveți nicio vină, fetelor, însă la vârsta mea… Și cu masa nestrânsă după micul dejun…
Kit se uită curioasă înspre masă.
— Păi, asta nu-i treaba servitorilor? întrebă ea.
— Noi n-avem servitori, răspunse încet mătușa sa.
Kit rămase fără cuvinte, uimită și mâhnită.
— Pot să vă ajut și eu la treabă, se oferi ea într-un sfârșit, dându-și seama în același timp că vorbise ca un copil prea zelos.
— În rochia asta?! protestă Judith.
— Găsesc eu ceva. Uite, stamba asta-i bună, nu?
— Pentru lucrat?
Dezamăgirea o făcea pe Judith să vorbească repezit.
— Altceva n-am, replică Kit. Dă-mi ceva de-al tău, atunci.
Obrajii lui Judith se împurpurară.
— Mă rog, atunci poartă ce ai. Poți s-o ajuți pe Mercy la scărmănat lâna. La asta n-ai cum să te murdărești.
Nu trecu mult și Kit regretă că se oferise să le ajute. Petrecu patru ceasuri cumplite așezată pe bancheta de lemn, încercând să
deprindă delicatul meșteșug al scărmănatului. Mercy îi arătă cum se făcea cu ajutorul a două scândurele subțiri, acoperite cu fâșii de piele, în care erau înfipți niște dinți de fier îndoiți. Lua un smoc dintr-o grămadă mare de lână albastră nedărăcită, îl prindea de 46
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
dinții de fier de pe scândură, apoi îl pieptăna cu cealaltă scândură
până când toate fibrele erau netede și întinse.
— Nu-i așa că-i o culoare frumoasă? întrebă ea. Mama i-a promis lui Judith că dacă ajută și ea la tunsul oilor anul ăsta, am putea să
cumpărăm niște indigo din Indiile de Vest. Lui Judith nu-i place deloc să umble cu lâna unsuroasă și s-o spele, dar o să-i placă
țesătura albastră.
Dintr-o singură mișcare, smulse lâna dintre dinții de fier și făcu din ea un ghem pufos.
Părea atât de ușor, dar în clipa în care Kit apucă daracul, își dădu seama cât de pricepută era de fapt Mercy. Erau greu de manevrat.
Lâna se umfla, i se lipea de degete și făcea ghemotoace. O bănuia pe Judith că alesese corvoada aceea înadins.
— Hai că-ncepi să te pricepi, se bucură Mercy când câteva ghemulețe care arătau ca vai de ele ajunseră în sfârșit în coș.
Kit aruncă o privire către grămada uriașă de lână.
— Și trebuie să termini toată lâna asta singură?
— A, mă mai ajută și ceilalți, uneori. Dar, sigur, sunt atâtea alte lucruri pe care eu n-am cum să le fac. Dac-ai ști ce mă bucur că ești aici și m-ajuți! E-o minune ce repede merge treaba când ai pe cineva cu care să mai schimbi o vorbă.
Repede! Atâtea ceasuri, și parcă nici nu se atinseseră de grămada de lână. Dar Mercy părea sinceră. Cât de plictisitor trebuie să fi fost pentru ea să lucreze acolo zi de zi. Lui Kit i se făcu rușine că-și pierduse răbdarea. Deodată, zâmbetul prietenos al lui Mercy o încurajă să pună întrebarea care-o chinuise toată dimineața.
— Crezi c-am greșit când am venit aici, Mercy?
— Ai făcut exact ce trebuia, zâmbi Mercy.
— Dar tatăl tău…
— Tata nu vrea să fie aspru. I-a fost foarte greu aici, în Connecticut.
47
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
De câteva luni, de când îi murise bunicul, Kit nu mai avusese pe cineva în care să poată avea încredere. Începu să povestească
lucruri pe care nu mai avusese curajul să le spună nimănui.
— Trebuia să vin aici, Mercy. A mai fost un motiv. N-am putut să
