vorbesc despre asta dimineață, dar era un bărbat pe insulă, un prieten al bunicului. Venea des în vizită pe la noi, iar apoi am aflat că-l împrumutase pe bunicul cu câteva sute de lire. Nu voia să-și recupereze banii, voia să mă mărit cu el. A încercat să mă convingă
că asta fusese și voința bunicului, dar sunt sigură că n-a fost așa. A vrut să plătească el toate datoriile. Ar fi păstrat casa, să locuim împreună acolo. Toată lumea se aștepta să mă mărit cu el. Femeile îmi tot spuneau ce partidă grozavă era pentru mine.
— Kit! Cum au putut să facă așa ceva? Și domnul acela era îngrozitor?
— Nu, deloc. Era foarte amabil. Dar, Mercy, avea cincizeci de ani și avea niște degete groase și roșii, cu prea multe inele. Înțelegi, Mercy, de ce n-am mai stat să vă scriu? Înțelegi de ce nu pot să mă-ntorc acolo, nu?
— Sigur că nu te poți întoarce acolo, spuse Mercy pe un ton hotărât.
Întinse mâna și-i strânse palma cu căldură.
— Tata n-are de gând să te trimită înapoi. Trebuie doar să-i dovedești că-i poți fi de folos aici.
Nu se terminase bine prima zi și cuvântul „folos” începuse deja să capete înțelesuri îngrijorătoare. În casa aceea, munca nu se termina niciodată, și, în plus, cerea pricepere și răbdare, calități pe care Kit nu părea să le posede. Carnea trebuia tranșată, iar legumele pregătite pentru prânz. Cănile de cositor trebuiau curățate cu bucăți de trestie și nisip fin. În spatele casei, un cazan uriaș de săpun clocotea de dimineață pe foc, și toată ziua Judith și mama sa învârtiră în el, pe rând, cu un băț lung. Judith o lăsă pe Kit să
amestece în cazan în vreme ce ea pregătea butoiul pentru săpun. Kit 48
- ELIZABETH GEORGE SPEARE -
încerca să nu se apropie prea mult de clocote. Aburii amețitori de leșie îi înțepau pleoapele, brațele și umerii îi osteniseră învârtind amestecul dens.
Amesteca din ce în ce mai vlăguită și Judith îi smulse bățul din mână, la capătul răbdărilor.
— Așa face cocoloașe! o certă ea. Din cauza ta, o s-avem toată
vara numai săpun cu cocoloașe.
Spre seară, ajunseseră să-i dea cea mai simplă sarcină care le trecuse prin cap: pregătitul budincii de mălai. Acesta din urmă
trebuia presărat puțin câte puțin în oala în care fierbea apa. Nici n-ajunsese la jumătate, că deja răbdarea lui Kit se evaporase. Fumul o făcea să lăcrimeze, iar pe degetul mare îi apăruse o bătătură
usturătoare. O bănuia pe Judith că inventase procedeul acela nesuferit numai ca să o țină ocupată, și într-o răbufnire de ciudă
turnă grămadă în oală tot restul de mălai. Își dădu seama ce greșeală făcuse când primi pe fundul de lemn pe care mânca un polonic din amestecul plin de cocoloașe, imposibil de digerat. Asta era toată masa lor de seară. Familia aruncă o privire îngrozită înspre oroarea aceea, apoi începu să mănânce într-o tăcere chinuitoare pentru Kit.
Când se aprinseră lumânările, Rachel și cele două fete își luară
câteva gheme și se puseră pe tricotat, iar Matthew își trase în față
Biblia cea mare de pe partea cealaltă a mesei. Avea o voce aspră și monotonă. Lui Kit nu-i stătea deloc mintea la cuvintele lui. O durea fiecare mușchi după atâta trudă. Lectura continua, iar fata își simțea capul tot mai greu; în două rânduri tresări, smulgându-se cu greu din ațipeală. Celelalte, ocupate cu tricotatul, nu băgară de seamă.
Abia când unchiul său închise cartea și-și plecă fruntea pentru rugăciunea de seară se opriră și andrelele din ticăit.
Nerăbdătoare, Kit o porni înspre dormitorul friguros de la etaj cu o lumânare în mână. Dar, odată ajunsă sus, își aminti că dimineața avea nevoie de haine curate din cufăr, pentru că rochia din stambă
49
- VRĂJITOAREA DE LA IAZUL MIERLEI -
pe care-o purta se murdărise de cenușă. Luând-o înapoi pe scări, îi ajunseră la urechi câteva vorbe pe care n-ar fi trebuit să le audă.
— Dar de ce trebuie să doarmă cu mine? întrebă Judith îmbufnată.
— Cum așa, fata mea, să n-o lași tu pe verișoara ta să împartă
patul cu tine? o puse la punct mama ei.
— Dacă tot trebuie să-mpărțim patul, nu-mpărțim și munca? Sau are impresia c-o să stăm s-o servim pe ea tot timpul, ca sclavii ei negri?
— Rușine, Judith. Copila s-a străduit cât a putut, știi și tu.
— Și-un țânc de cinci ani s-ar fi descurcat mai bine. De parcă
lucrurile nu mergeau destul de prost în casa asta. Dacă tot trebuia să am un văr, nu putea să fie băiat?
— Băiat! răspunse Rachel cu un suspin prelung. Da, ar fi fost altceva cu un băiat, așa e. Bietul Matthew!
Kit se întoarse și-o luă la fugă pe scări. Când intră Judith, se băgase deja sub pături, ghemuită cât se putea de departe, la marginea patului mare, cu fața ascunsă într-o pernă udă. După ce Judith stinse lumânarea, stătu multă vreme nemișcată, temându-se că un suspin ar fi putut s-o dea de gol. Dar salteaua umplută cu fulgi era moale și nervii săi încordați începură încet-încet să se destindă.
Deodată însă, se ridică brusc.
— Ce-a fost asta? întrebă ea cu glasul tremurând, lăsând deoparte orice mândrie.
— Ce anume? căscă Judith îmbufnată.
Sunetul prelung și înfiorător se auzi din nou… Amerindienii?
— Aaa, asta! E doar un lup! pufni Judith cu dispreț. Doamne, sper că nu te-agiți atâta pentru un amărât de lup bătrân? Stai s-auzi o haită-ntreagă.
