Tatăl ei stătea în fața ușii casei lui Josie, cu capul aplecat, și-și frământa pălăria de fetru de pantaloni. Peste tot în jurul lui, frunze aurii cădeau în spirale din copaci.
Înainte ca Lily să apuce să înainteze, Emmeline ieși în grabă pe ușa de la intrare. Stătea pe trepte, cu fața îngropată în mâini.
— Vai, domnule Rose, nu mă pot întoarce înăuntru. Nu pot!
Lily se mișcă smucit înainte cu nervii tremurându-i.
— Tată?
Tatăl ei și Emmeline se întoarseră în direcția ei, însă Emmeline fu cea care fugi spre ea, cu șorțul în vânt, cu mâinile ridicate disperate în aer.
— Oh, domnișoară Lily!
355
- O VIAȚĂ SECRETĂ -
Deodată, Emmeline se aruncă în brațele lui Lily, hohotind pe umărul ei și apucând de gulerul rochiei lui Lily.
— Tată? strigă ea peste umerii cutremurați ai lui Emmeline.
Lily se clătină de groază când văzu cum se contorsionase într-o grimasă gura tatălui ei.
— Oh, domnișoară Lily. Ea nu mai e. Azi-dimineață. A murit liniștită în somn.
Lily încremeni. Tatăl ei deschise gura, de parcă încerca să spună
ceva, însă nu ieși nimic, iar ochii lui se măriră neajutorați. Lily își duse mâna la gură, genunchii îi cedară. Totul se întunecă.
Zile întregi, stătu apatică, zgâindu-se pe fereastră, incapabilă să
scoată măcar un cuvânt sau să mănânce sau să plângă. Fiecare emoție o lovea în cicluri neobosite: vina că nu petrecuse suficient timp cu Josie, regretul că nu va avea niciodată șansa de a o mai face și, mai ales, o tristețe profundă cauzată de pierderea iubitei ei bunici.
Gândul că nu o va mai vedea niciodată i se părea imposibil. Durerea pierderii bunicii amenința să o distrugă în momentul în care încerca să doarmă.
Tom veni în vizită de câteva ori, Gia îl adusese cu trenul, lăsându-l doar câte o oră de fiecare dată. Se plimbară împreună prin Gramercy Park. Tom părea la fel de pierdut pe cât era ea de amorțită.
Pe măsură ce deveni din ce în ce mai copleșită de pierderea lui Josie, Lily își puse pierderea locului de muncă în context și nu mai încercă
să obțină răspunsuri de la Tom; știa că nu le putea da. Nu crezuse nici măcar o secundă că vechiul Tom ar fi fost capabil să-i ia locul de muncă, însă bărbatul ăsta era o ființă diferită de cel care plecase cu trei ani în urmă.
Când mama ei o anunță că se angajase la Macy’s, gestionând un departament de articole pentru femei, Lily pur și simplu încuviință
din cap, resemnată cu faptul că nimic nu avea să mai fie la fel.
Nathaniel se întoarse din război. Sună într-o zi, iar Lily făcu o pace calmă, resemnată cu el. El fu încântător, înțelegător, bineînțeles.
356
- ELLA CAREY -
Odată cu sfârșitul războiului veni sfârșitul tuturor lucrurilor pe care le știa Lily. Însă sentimentul chinuitor că nimic nu era așa cum sperase sau cum se așteptase zăbovea asupra ei și fu tot ceea ce Lily putu face pentru a se agăța de cea mai mică speranță că, nu știa cum, va ieși din negura în care se trezise. O negură diferită, separată de a lui Tom. Era ca și cum își pierduse și copilăria, și visurile.
Soarele străluci călduros în ziua înmormântării lui Josie, iar Lily stătu în picioare înconjurată de familia ei, la cimitirul Trinity Church.
Josie era dusă la cele veșnice înconjurată de o grădină de trandafiri, în care erau cultivate doar cele mai rare și mai speciale specii de trandafir. Lily fu prima care puse o singură floare albă pe sicriul în care era Josie. Bucătăria lui Josie nu avea să mai răsune de sunetele voioase ale vocii ei; casa ei minunată devenise tăcută, însă, în timp ce Lily privea la râul Hudson, dincolo de grădina frumoasă, știu că
amintirile despre ea aveau să dăinuie în sufletul ei și că avea să fie mereu recunoscătoare pentru fiecare zi pe care o petrecuse cu buni.
După ce tatăl ei o ajută să aducă acasă valizele lui Lily din garsoniera de la Valentino’s, ea ieși pe ușa din față și continuă să
meargă. Fără să-și dea seama de ceea ce făcea, se trezi în fața casei lui Josie.
Lily stătu nemișcată preț de o clipă, în timp ce sunetul păsărilor care-și vedeau de treabă îi păru nefiresc și nefamiliar. După o vreme, își târî picioarele pe treptele de la intrare. Emmeline deschise ușa; avea fața pătată de lacrimi.
— Lily?
Lily ignoră protocolul și o îmbrățișă pe fată pe cât de viguros și de puternic o făcuse ultima oară când stătuseră pe stradă.
— Ai un loc de muncă, draga mea? Îmi pare atât de rău. Am fost atât de prinsă de propria mea durere și ar fi trebuit să întreb.
Emmeline îi zâmbi cu tristețe.
— Oh, mama ta mi-a oferit să lucrez la casa ta. Ca… Emmeline se îmbujoră. Fata ta în casă.
357
- O VIAȚĂ SECRETĂ -
