Lily încremeni.
— Emmy, te superi dacă intru?
— Haide, Lily, spuse fata.
Lily făcu un pas în încăperile familiare, goale ale casei lui Josie; podelele și pereții părură să răsune de pierdere.
— Tatăl tău a scos o parte din lucrurile ei.
Lily se uită la cutiile din camera de primire. Toate fotografiile lui Josie fuseseră luate de pe minunatul ei pian. Lily întinse mâna și și-o trecu peste ochii înlăcrimați.
Emmeline deschise gura să spună ceva, dar nu făcu decât să
înceapă din nou.
— Știu cât de mult însemna bunica ta pentru tine. Ochii lui Emmeline se înlăcrimară. Nu cred că ar fi deplasat dacă ți-aș arăta ceva.
Lily îi cercetă fața.
— Hai sus cu mine un pic.
Apatică, Lily urcă pe scări, în spatele fetei. În tăcere, Emmeline deschise ușa dormitorului lui Josie.
Lily își duse mâna la gură când văzu toate bunurile personale ale lui Josie împrăștiate. Totul, de la șalurile bunicii ei până la frumoasele caftane de catifea, pelerina ei bleumarin preferată, cărțile pe care le citise, până și o sticlă de parfum pe jumătate plină, totul era împrăștiat în cameră.
— Alaltăieri, eu și tatăl tău am găsit asta. E pentru tine.
Emmeline îi înmână un plic mare, galben-închis. Pe el, erau patru cuvinte în scrisul de mână al dragii de Josie: Pentru Lily a mea.
Emmeline se strecură în hol. Lily se zgâi la plic și-i inspiră
parfumul. Simți umbra prezenței bunicii ei în tăcerea dintre lucrurile ei dragi.
Cu mâinile tremurând, Lily trase să deschidă. Două obiecte alunecară și aterizară pe pat. Unul era o legitimație cu un nume, celălalt era o fotografie.
358
- ELLA CAREY -
Privirea lui Lily cercetă fotografia veche. Iar fața care se uita la ea era atât de asemănătoare cu propria ei față încât i se tăie răsuflarea.
Însă fata din fotografie nu era Lily, era Josie. Părul ei lung, închis la culoare, era pieptănat pe spate într-un coc. Lily se uită lung. Pentru că Josie stătea în spatele unei tejghele. Inconfundabil, în spatele ei erau rânduri peste rânduri de haine de blană, haine de cașmir, pălării și chiar și umbrele. Pe tejgheaua din fața lui Josie era o vază plină cu flori de primăvară și o plăcuță din lemn pe care scrisa „Garderobă”.
Lily văzu tot: era garderoba de la Valentino’s.
Lily ridică fotografia sidefie în lumină. Întinse mâna liberă după
obiectul de alamă căzut din plic și-l ridică de pe pat. Pe el scria
„Josephine”.
Încet, Lily se afundă în fotoliul de sub fereastra lui Josie. Afară, crengi de cireș se frecau de sticlă.
— Nu mi-ai spus niciodată, șopti ea în aerul întunecat limpede.
Nu ai spus niciodată.
Lily șezu așa multă vreme, gândindu-se la ocaziile pe care Josie nu le avusese niciodată. Afară, după-amiaza se ducea, iar lămpile stradale de modă veche din exteriorul casei lui Josie licăriră și prinseră viață. Lily stătu în nemișcare până când, într-un sfârșit, gândurile ei fură la fel de blânde ca mâinile care, odinioară, o învățaseră să gătească, să viseze, ca persoana pe care nu voia să o uite deloc, niciodată. Femeia care nu doar că renunțase la propriile visuri, ci care-și ascunsese trecutul. Fusese o femeie care muncise. Nu fiica unui artist înstărit, așa cum insistase Victoria dintotdeauna.
Josie îi spusese lui Lily că renunțase la pasiunea ei, își pierduse independența, se căsătorise cu un bărbat pe care nu-l iubea.
Iar acum, Josie plecase pentru totdeauna.
Însă era Lily în stare să reia lupta pe care Josie, din orice motiv, o abandonase? Să lupte nu doar pentru ea, ci pentru memoria femeii pe care o iubise mai mult decât pe oricine din lume? Avea Lily vreo speranță de a remedia pentru sine ceea ce pierduse Josie?
359
- O VIAȚĂ SECRETĂ -
Într-o zi, trei săptămâni mai târziu, Lily își scoase mănușile și le puse pe biroul tatălui ei din camera lui. Apartamentul era tăcut.
Mama ei făcea o vizită în nordul orașului.
— Lily, spuse el.
Lily, se cocoță pe scaunul din fața lui.
— Nu pot rămâne aici. Nu în New York.
