— Dar nu mai văzusem un meniu Valentino’s înainte de război.
Sunt uimită de dimensiunile lui și am vrut să notez o parte dintre felurile de mâncare mai interesante din vechiul meniu. Mi-ar plăcea să încerc să le modific pentru perioada războiului.
— E o idee bună, Lily, zise Tom.
— Vreau ca oamenii să considere Valentino’s un refugiu, un loc în care pot veni să evadeze și să lase războiul deoparte, fie și pentru o singură seară a vieții lor. Mă interesează să readuc restaurantului un sentiment al abundenței din era păcii, fără să epuizez resursele care vor fi limitate, spuse Lily.
— Oh, deci atunci când compatrioții americani vor lupta cufundați în noroaie sau vor zbura peste oceane îndepărtate, riscându-și viața zi de zi, vrei ca oaspeții să vină aici și să uite că e război? o privi urât Martina de cealaltă parte a mesei.
Lily scrâșni din dinți. De ce ținea Martina să complice relația dintre ele? Părea o atitudine nebunească, având în vedere că aveau deja de-a face amândouă cu suficientă antipatie de la bucătarii mai bătrâni de parte masculină, zi după zi. Era clar că ar fi fost mai bine ca ele două, femei tinere într-o mare de bucătari bărbați cu experiență, să
se alieze și să se susțină reciproc.
— E ridicol, spuse Martina. Evident, habar nu ai de nimic dincolo de lumea ta exclusivistă.
— Însă, dacă vei fi… pierdut pe cineva, imaginează-ți cât de mult ai aprecia să vii la Valentino’s. Lily inspiră. Pentru mine, Valentino’s e ca o familie.
Văzu privirea lui Tom, iar el îi zâmbi în lumina artificială blândă.
Martina trase brusc aer în piept.
— Madonna mia. Își împinse scaunul. Trebuie să plec. Merg acasă, tocmai în Queens. Se uită explicit la Lily. Mama este bolnavă și trebuie să văd ce face.
53
- O VIAȚĂ SECRETĂ -
Martina se ridică cât era de înaltă, adică un metru și jumătate, iar buclele i se văzură în lumină.
— Îmi pare rău că mama ta nu se simte bine, spuse Lily.
Martina îi susținu privirea preț de o clipă, apoi își adună haina.
Lily încercă să-i zâmbească, însă Martina își ajustă mânecile cu mișcări exagerate și-i răspunse lui Lily cu un scurt semn cu capul.
— Tom, zise Lily, în șoaptă, după ce Martina ieși din birou. Ia uită-te aici. Ravioli de casă cu sos à la Giorgio. Fata bătu biroul cu degetele. Sună interesant. Mă întreb ce ar putea fi.
Tom zâmbi ștrengărește.
— Ai uitat că lucrez aici de o vreme. Îți este foame?
Se simți entuziasmată.
— Ei bine, nu am mâncat de cină, dacă asta mă întrebi.
Tom se ridică.
— Bine atunci. Vino după mine.
Lily chicoti.
— Știi ce este sosul à la Giorgio?
— Scumpo, eu și Marco am inventat rețeta.
În bucătăria liniștită, Tom scoase din frigider o bilă de aluat proaspăt pentru paste, învelit în hârtie cerată.
— Vrei să faci onorurile și să te ocupi de ravioli cât timp pregătesc umplutura?
Ochii lui Lily se luminară.
— Sunt lihnită!
— Bine.
Lily tăie aluatul în patru bucăți mari, rulându-l prin bătrâna mașină de făcut paste, suficient de subțire încât să-și vadă mâna prin el, însă nu într-atât încât să se spargă la gătit.
Lângă ea, Tom gătise și descojise castane din depozit, ricotta, parmezan, ou, nucșoară și un bol minuscul de semințe de fenicul. Le zdrobi pe toate la un loc și întinse amestecul cu lingura pe pastele 54
- ELLA CAREY -
întinse de Lily pe masă, înainte de a unge cu niște albuș de ou în jurul umpluturii și a plia aluatul.
Lily tăie foaia de paste cu un cuțit și separă fiecare bucată de ravioli.
Tom pregătise un vas de apă sărată, care dăduse în fiert și aruncă
în ea bucățile delicioase până când acestea se gătiră. În același timp, pregăti rapid un sos de unt topit și semințe de fenicul.
