🌏🌏"Viața care i s-a dat" de Ellen Marie Wiseman

Când publicul le văzu pe ea şi pe Pepper, se auzi un sunet colectiv de uimire. Toţi aplaudau nebuneşte şi se holbau cu gurile căscate.

Pe măsură ce parada înainta împrejurul hipodromului, Lilly zâmbea şi le făcea cu mâna spectatorilor, având toate simţurile treze şi pielea cuprinsă de furnicăturile unui amestec ciudat între euforie, neîncredere şi teamă. Trapeziştii şi cei care umblau pe sârmă, dansatoarele din buric şi îmblânzitorii de lei, acrobaţii şi cei care mergeau pe picioroange, toţi umblau ţanţoşi, în timp ce jonglerii jonglau, iar clovnii ţopăiau, dansau şi îşi făceau farse unii altora.

Parcă parada însăşi ar fi oglindit gândurile şi sentimentele lui Lilly, o mie de frânturi colorate, amestecate la întâmplare şi mişcându-se neîncetat, făcându-te să nu mai ştii unde să te uiţi şi ce să crezi.

Din când în când, ca să se liniştească, îşi arunca privirea către soţul ei, iar acesta îi făcea cu ochiul. Cole îi spusese cândva că, făcând parte din a treia generaţie de circari, pentru el tradiţiile erau mai vii,

 258 

luminile, mai strălucitoare, şi arenele, mai ispititoare decât aproape orice altceva. Niciodată nu fusese interesat de altceva decât de spectacole. Iar acum, Lilly pricepea de ce. Entuziasmul publicului părea un curent electric care-i străbătea trupul şi, în locul fricii de ridicol, nu simţea decât adoraţia mocofanilor. Cine n-ar fi vrut să fie fata în costum scânteietor, care călărea superbul elefant?

După paradă şi după restul spectacolului, veni momentul ca Lilly şi Pepper să intre în scenă. Doi clovni duseră în mijlocul arenei un piedestal roşu, acoperit cu stele albe, iar domnul Barlow ceru mulţimii să tacă, pentru a face un anunţ special.

— Doamnelor-r-r-r-r-r şi domnilor-r-r-r-r-r! strigă el, cu voce gravă. Acum e timpul pentru numărul pe care l-aţi aşteptat cu toţii! E

numărul pe care l-aţi văzut pe afişe, oameni buni, cel pentru aducerea căruia mi-am riscat viaţa într-o junglă din Thailanda, cel despre care le veţi povesti nepoţilor! Şi acum, vi le prezint, în prima lor apariţie la Circul Fraţilor Barlow, pe Lilly, Prinţesa Albinoasă din Siam, şi pe elefantul ei albinos, Pepper!

Bărbatul ridică braţul şi se uită spre fundul sălii.

Lilly înghiţi în sec şi se uită în jos la Cole, care stătea lângă Pepper.

El îi făcu semn cu ochiul şi dădu din cap. Fata îşi lăsă picioarele să-i alunece pe lângă corpul elefantului, îndemnându-l să înainteze pe lângă trapeziştii care tocmai părăseau hipodromul, după numărul lor.

Când Lilly pătrunse împreună cu Pepper în cortul cel mare, ridică o mână şi, în ciuda emoţiilor, zâmbi către spectatori. Orchestra interpreta melodia „Regina junglei”, în timp ce Pepper o purta către mijlocul arenei, ţinându-şi trompa răsucită în semn de salut. Apoi, elefantul o săltă de pe capul său şi o aşeză pe piedestal. Mulţimea începu să aplaude şi să fluiere.

Lilly îşi ridică braţele în formă de V şi, cu un surâs întipărit pe faţă, se îndreptă către fiecare parte a sălii. După aceea sări jos de pe piedestal şi se întoarse spre Pepper, care o aştepta răbdătoare. Dădu o dată din cap, iar elefantul se ridică pe picioarele din spate, rămânând cu cele din faţă ridicate în aer, şi trâmbiţă tare, din trompă. Mocofanii râseră şi bătură din palme.

Lilly îşi lăsă mâna în jos, iar Pepper coborî pe cele patru picioare.

Pe urmă, fata dădu încă o dată din cap şi arătă spre pământ, moment

 259 

în care Pepper se aplecă, îşi puse capul în piept, îşi împinse în sus picioarele din spate şi se aşeză în cap. Cu un aer teatral, Lilly zâmbi şi întinse braţul, invitând publicul s-o adore pe Pepper. Spectatorii izbucniră în urale şi aplauze furtunoase. Apoi fata se întinse pe jos, în faţa trompei elefantului, chiar sub posteriorul ridicat al acestuia şi, treptat, mulţimea se cufundă în tăcere, aşteptând cu sufletul la gură.

Cât se poate de încet, Pepper îşi lăsă fundul în jos şi coborî din ce în ce mai mult, până când trupul ei masiv acoperi totul, în afară de capul lui Lilly. Femeile traseră brusc aer în piept şi acoperiră ochii copiilor. Elefantul aşteptă o clipă, după care se ridică în şezut şi îşi puse un picior din faţă pe capul fetei. Din public răsunară câteva ţipete înăbuşite. Pepper îşi săltă triumfătoare trompa şi, cum nu se poate mai lent, ridică piciorul. Lilly se sculă, îşi flutură mâna către privitori şi, zâmbind de încântare, mângâie pântecele lat al elefantului. Varul era uscat şi aspru la pipăit, iar pentru o înspăimântătoare secundă, Lilly se temu că-l ştersese cu mâna.

Zâmbind în continuare, îşi aruncă ochii către burta lui Pepper şi scoase un tăcut oftat de uşurare. Culoarea era încă acolo.

Lilly zburdă spre capătul opus al arenei şi privi peste umăr, parcă

aşteptându-se ca Pepper s-o urmeze. Însă aceasta se lăsă în genunchi şi se rostogoli pe o parte, ca şi cum ar fi tras un pui de somn. Dirijorul făcu semn orchestrei să interpreteze un cântec de leagăn şi hohote de râs se împrăştiară prin mulţime. Lilly îşi puse mâinile în şolduri şi se duse la Pepper, încruntându-se şi prefăcându-se supărată. Elefantul zăcea neclintit ca un bolovan. Fata ridică din umeri, se urcă pe el şi se întinse pe o parte, punându-şi mâinile împreunate sub cap şi închizând ochii. Cântecul de leagăn continuă, iar publicul tăcu din nou. Atunci Lilly se sculă şi se întinse, mimând un căscat. Mocofanii râseră. Lilly se ridică în picioare, clătină din cap, înaintă pe trupul lui Pepper, sări de pe gâtul ei şi dădu să plece.

Pepper sări în sus şi prinse cu trompa mijlocul lui Lilly. Fata căscă

gura, prefăcându-se surprinsă. Oamenii chicotiră neliniştiţi, neştiind dacă asta făcea parte din număr. Pepper se sculă în picioare, continuând s-o ţină pe Lilly, pe care o trase către ea. Fata îşi acoperi gura cu mâinile şi se prefăcu speriată. Orchestra începu o melodie rapidă, după care trecu la un vals. Pepper îi dădu drumul lui Lilly,

 260 

care se îndepărtă agale, zâmbind, dansând împrejurul arenei şi mişcându-şi mâinile în ritmul muzicii. Elefantul se luă după ea, legănându-şi capul şi trompa. Publicul râse şi aplaudă.

Lilly ocoli încă o dată arena în paşi de dans, după care conduse elefantul până la piedestal. Se urcă pe el, iar Pepper îşi lăsă la pământ trupul ei uriaş. Fata păşi pe ceafa elefantului şi rămase în picioare, cu genunchii uşor îndoiţi şi cu braţele întinse, pentru a-şi menţine echilibrul. Pepper se împinse în sus şi începu să se plimbe pe marginea arenei, cu trompa în sus, în vreme ce Lilly surâdea şi le făcea bezele spectatorilor. Cu coada ochiului, îl zări pe Cole privind-o din fundul sălii, cu un zâmbet larg întipărit pe faţă. După câteva ture împrejurul arenei, Pepper o duse pe Lilly înapoi la piedestal şi o aşteptă să alunece jos.

Toţi aplaudară şi începură să se scoale în picioare, însă Lilly ridică

un deget, pentru a le da de înţeles că mai e ceva. Începu un ropot de tobă, iar fata îşi săltă braţele şi dădu o dată din cap. Pepper se lăsă iar pe picioarele din spate şi Lilly coborî braţele. Elefantul se aplecă, cuprinse capul lui Lilly cu gura şi o culese de pe piedestal. Mulţimea scoase zgomote de uimire şi o femeie ţipă. Fata întinse braţele, cu palmele în sus, pentru a-i anunţa pe toţi că cele întâmplate făceau parte din număr, moment în care mocofanii înnebuniră.

Cu Lilly încă atârnându-i din gură, Pepper se urcă pe piedestal şi rămase acolo, cu spinarea arcuită şi picioarele strânse laolaltă. Îşi îndoi trompa în jurul lui Lilly, ca pe un leagăn, şi o eliberă pe fată.

Aceasta se prinse cu o mână de trompa elefantului, zâmbi şi îşi îndreptă în jos vârfurile picioarelor. Pepper ridică trompa, ţinând-o pe Lilly în aer, şi se lăsă doar pe picioarele din spate. Publicul se dezlănţui, strigând de încântare.

Pepper o aşeză pe Lilly pe capul ei, coborî de pe piedestal şi părăsi cortul cel mare, în uralele spectatorilor, care ovaţionau în picioare.

 261 

Capitolul 24

Julia

După ce văzuse pozele proaspăt developate din aparatul de fotografiat găsit în biroul tatălui ei, Julia nu reuşi să adoarmă. Vântul se înteţise, iar obloanele casei se izbeau de pervazuri. Ramurile copacilor răpăiau la ferestre, iar tânăra ar fi putut să jure că auzea din nou şobolani în clădire, alergând cu paşi mărunţi prin pereţi şi tropăind pe tavane. Zgomotele neliniştitoare păreau un ecou al gândurilor din mintea ei, care se ciocneau, săreau şi-i ricoşau prin cap.

De ce ţinea tatăl ei lucrurile lui Lilly la el în birou? Cine era copilaşul din fotografie? Ea sau sora ei moartă? Juliei îi venea greu să-şi dea seama dacă bebeluşul semăna la fel de mult cu mama pe cât semăna ea, dar poate că sora ei fusese rodul unei aventuri şi, deci, soră vitregă. Era cu putinţă ca toate călătoriile de afaceri ale tatei, pentru a cumpăra şi a vinde cai, să fi fost un paravan pentru întâlnirile cu Lilly şi cu cealaltă fiică a lui? Oare de aceea fuseseră atât de nefericiţi părinţii ei? Şi ce făcuseră astfel încât să aibă nevoie de iertare? Mai important, cum naiba avea ea să pună cap la cap toate frânturile şi să afle adevărul? Pe la trei dimineaţa, când adormi în sfârşit, visele i se umplură de clovni, elefanţi şi ciudaţi de la circ.

A doua zi, o ploaie grea biciuia copacii şi clădirile, transformând grădina casei într-o mocirlă. Julia îşi trase o căciuliţă de lână pe cap şi porni spre grajd, pentru a-l întreba pe Claude dacă ştia cum se ajunge în pod. Trebuia să facă ceva în privinţa şobolanilor, înainte ca ei să se înmulţească, şi părea logic să înceapă cu podul. Când ajunse în biroul administrativ, părul şi pantalonii îi erau leoarcă, iar ea îşi dorea să fi aşteptat domolirea ploii. Pe Claude îl găsi cocoşat într-o boxă, curăţând copita unui cal.

— Ştii cum se ajunge în pod? zise Julia. Tot aud şobolani şi trebuie să-mi dau seama pe unde intră şi unde-şi fac cuibul.

— Nu, răspunse bătrânul. N-am urcat niciodată acolo.